Palatul Bethlen din Sînmiclăuș, județul Alba

Palatul Bethlen din Sînmiclăuş nu are de oferit numai imaginea misterioasă a unei clădiri unice în genul ei, ci are şi o istorie pe măsură. Miklós Bethlen, personalitate culturală şi politică marcantă a secolului al XVII-lea, este atît proprietarul cît şi arhitectul ansamblului de la Sînmiclăuş, ridicat în perioada 1663-1683, după planurile pe care el însuşi le-a realizat. 

Miklós Bethlen este membru al uneia dintre cele mai proeminente familii nobiliare transilvane. Tatăl său, János Bethlen – om de încredere al principilor Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi II – devine, sub Mihai Apaffi I, cancelar al Transilvaniei, poziţie pe care o va ocupa mai tîrziu şi fiul său. Într-o perioadă în care voievodatul se afla într-o poziţie delicată, prinsă între cele două mari imperii, Otoman şi Habsburgic, fiind în plus tulburată de conflictele religioase dintre catolici şi protestanţi, János Bethlen şi apoi Miklós Bethlen au jucat un rol determinant. Ei s-au numărat printre principalii luptători pentru păstrarea independenţei Transilvaniei şi drepturile protestanţilor din principat.   

Şcolit în cele mai renumite centre de cultură ale lumii protestante europene, la Heidelberg, Utrecht şi Leyden, tînărul Miklós Bethlen întreprinde călătorii prin Europa, familiarizîndu-se cu mediile sociale, culturale şi politice din Franţa, Germania, Olanda, Anglia şi Italia. La întoarcerea în ţară, se îndeletniceşte cu scrisul, tipărind texte menite să informeze publicul european asupra abuzurilor Contrareformei în Ungaria aflată sub stăpînire habsburgică. El se implică în acţiunile conspirative ale maghiarilor din Imperiu împotriva austriecilor şi militează pentru păstrarea independenţei Transilvaniei. În ultimii ani ai secolului al XVII-lea, cînd Transilvania intră totuşi sub dominaţie habsburgică, Miklós Bethlen merge la Viena pentru a negocia statutul principatului în cadrul Imperiului şi reuşeşte să obţină semnarea Diplomei Leopoldine, prin care Transilvania e declarată provincie autonomă a Imperiului, primind libertăţi şi drepturi administrative, religioase, fiscale şi militare însemnate.   

În 1704, persecuţiile austriecilor împotriva protestanţilor din Transilvania îl determină pe Miklós Bethlen să scrie un pamflet, pe care încearcă să îl trimită ambasadorilor Olandei şi Angliei la Viena. Manuscrisul este însă interceptat, iar Miklós Bethlen este acuzat de trădare. Începînd din acest moment şi pînă în 1716, Miklós Bethlen îşi petrece viaţa în captivitate. Între timp, îşi scrie memoriile, „Sudores et cruces Nicolai comitis de Bethlen“, act istoric şi literar fundamental pentru înţelegerea gîndirii lui Miklós Bethlen şi a epocii sale. 

Familiarizat cu arhitectura din anii de studii la Utrecht şi Leyden, Miklós Bethlen îşi face singur planurile palatului de la Sînmiclăuş, rezultînd de aici o clădire singulară în peisajul arhitectural european. Planul palatului, un pătrat fără curte interioară, cu colţurile marcate de volume asemănătore unor turnuri, aminteşte de planurile renascentiste ale castelelor de la Cetatea de Baltă şi Ozd. Cu toate acestea, Bethlen modifică tipul de plan, diminuînd dimensiunile a două dintre „turnuri“ şi introducînd, între ele, o spectaculoasă loggie pe două etaje, deschise spre parc şi spre peisajul din fundal. 

Proiectarea peisagistică a ansamblului este însă compromisă în perioada imediat următoare, prin construirea, din motive de siguranţă, a unui zid de apărare cu cinci bastioane în jurul palatului. Din punct de vedere al compoziţiei şi decoraţiei faţadelor, Miklós Bethlen face dovada unui gust şi orizont estetic puternic marcate de tradiţia locală renascentistă: simetria ansamblului, loggia „dublă“ susţinută de arcaturi puternice, ancadramentele de uşi şi ferestre surmontate de frontoane triunghiulare, toate din piatră, sînt tot atîtea elemente conducînd la caracterul particular al palatului. Ele sînt totodată determinante pentru încadrarea edificiului în ceea ce se defineşte ca fiind Renaşterea transilvană. Elemente baroce sînt adăugate într-o etapă ulterioară, în 1765.  

În 1856, palatul este cumpărat şi restaurat de familia Bruckenthal, care îl transformă în şcoală agricolă. În perioada comunistă palatul devine parte a IAS Jidvei, iar astăzi este neutilizat, deşi se află în proprietate privată.

Cristina Chira este studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti şi colaboratoare la proiectul „moNUmenteUITATE“.