Oradea împachetată
Christo este numele sub care cuplul de artişti contemporani Christo Vladimiroff Javacheff şi Jeanne-Claude Denat de Guillebon şi-au semnat opera comună. Operă care constă în propunerea unor percepţii noi şi insolite a unor peisaje şi edificii, uneori unele foarte cunoscute. Cuplul care, conform spuselor unor critici de artă, „ambalează geografia şi istoria“, a devenit celebru prin obiectele împachetate. Una dintre cele mai cunoscute realizări semnate Christo fost cea legată de palatul Bundestag-ului din Berlin. Construcţia care a adăpostit, începînd cu 1894 şi pînă la incendiul istoric din 1933, lucrările parlamentului german, a fost preluată de Bundestag după mutarea capitalei Republicii Federale Germane la Berlin. Un arhitect celebru, Sir Norman Foster, a fost cel care a proiectat restaurarea palatului. În 1995, timp de două săptămîni, şantierul a devenit punctul de interes al berlinezilor şi al turiştilor atraşi de evenimentul artistic anunţat: palatul fusese transformat de Christo într-un imens pachet, înfăşurat în falduri din material (aparent) textil. Amintirea vîlvei făcute în 1995 mi-a fost împrospătată de recenta vizită făcută la Oradea.
Cînd vezi plasele de construcţii ce îmbracă imobilele de raport sau palatele publice ridicate acum mai bine de o sută de ani în Oradea te gîndeşti, în primul moment, la o intensă activitate de conservare şi restaurare. Plimbîndu-te pe străzile Republicii, Moscovei, Patrioţilor sau Iosif Vulcan eşti, la prima vedere, înconjurat de frumoase, spectaculoase clădiri eclectice, Sezession sau Art Deco, în curs de restaurare a faţadelor. Abia la o privire mai atentă descoperi că plasele de construcţii, ce-ţi dădeau impresia unor şantiere, sînt de fapt doar protecţii ale trecătorilor împotriva situaţiei, relativ frecvente, de desprindere a bucăţilor din tencuiala şi decoraţia istorică. Este ca şi cum Christo s-ar fi oprit pentru o multiplă instalaţie la Oradea.
Oscilezi între sentimente diverse: între a aprecia grija administraţiei locale pentru viaţa şi sănătatea locuitorilor şi vizitatorilor, sau a te întrista de soarta unui oraş care nu poate face pe moment mai mult decît să-şi bandajeze rănile deschise. Te interesezi dacă nu cumva această împachetare anunţă o iminentă operaţiune de restaurare, cu speranţa că vei afla că s-au găsit fonduri şi voinţe de a recupera splendoarea (în parte) pierdută a oraşului din epoca 1900.
Din păcate, nu este aşa: iniţiativa Primăriei de a porni un program de restaurare a faţadelor Centrului Istoric a fost contestată de prefectură şi respinsă de justiţie. Realizezi că, în absenţa unei modificări majore în relaţia dintre puteri (locală, executiv şi justiţie), pentru mult timp de acum înainte frumoasele detalii Sezession, ce au făcut faima arhitecturii orădene, nu vor putea fi admirate decît în albumele de artă. Cu această frustrare în suflet, te mulţumeşti cu a te bucura de ce se poate încă vedea sau fotografia, într-un amalgam de detalii de tîmplărie istorică, încă păstrate, şi termopan, de feronerie elegantă şi antene parabolice. Şantierul încheiat al restaurării Teatrului Naţional şi cel – în derulare – al restaurării Cetăţii îţi dau speranţa că, dacă conflictele generate de politic se vor stinge sau măcar de-fundamentaliza, se vor găsi şi pentru patrimoniul epocii moderne o soluţie, dar şi capacităţile profesionale şi tehnice care să o potenţeze. Pînă atunci, în fiecare zi, eficiente echipe de alpinişti utilitari mai împachetează o faţadă, într-o activitate ce poate constitui simbolul trist al stării patrimoniului construit în România: bandajarea monumentelor istorice.
Sergiu Nistor este conferenţiar la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti şi preşedinte al ICOMOS România.
