BORDEIE ȘI OBICEIE

Nemaiputîndu-şi stăpîni indignarea, tînăra care mi-a dat voie să răspîndesc aceste informaţii a reacţionat. Cum? Aş vrea să spun: normal. Dar nu, normal înseamnă ca toată lumea, însă gestul ei şi al prietenilor ei iese din comun, devine exemplar.

Cînd vrei să treci Munţii, dinspre Sibiu spre Rîmnicu Vîlcii, imediat ce laşi în urmă Tălmaciu, drumul parcă ţi se închide pe neaşteptate. E numai o iluzie căci, după încă o cotitură, începe Defileul Turnului Roşu, înghesuit între culmile Făgăraşului, de o parte, şi ale Lotrului, de cealaltă.

De cîte ori am auzit repetată, despre Bucureşti, această caracterizare: „oraşul contrastelor“! Aşa am rămas, iar situaţia care-i impresionează pe toţi vizitatorii străini era aceeaşi încă din vremea Unirii.

Se împlinesc 50 de ani de la moartea unuia dintre oamenii cei mai înzestraţi ai culturii române, ca arhitect, teoretician şi istoric al arhitecturii, pictor, filozof, pedagog, într-un cuvînt un umanist modern, un fel de Leon Battista Alberti strămutat în vremile noastre.

Unul dintre puţinele monumente istorice de anvergură care pot fi vizitate în acest moment în municipiul Iaşi este Muzeul Unirii, situat pe una dintre cele mai vechi străzi ale urbei, actualmente numită Lăpuşneanu, în trecut – Uliţa Mare. Intrată într-un proces de reabilitare care părea că nu se mai termină, clădirea a fost în final inaugurată în urmă cu cîţiva ani.

Hala Matache se demolează! Fără să fi fost declasată, aşadar prin nesocotirea legii care i-a acordat calitatea de monument istoric acestei construcţii care, oricum, datează din 1887.  Acum nu mai mult de o lună, era un proiect de a o păstra, deplasînd-o pentru a lărgi carosabilul viitoarei Diametrale. Pur şi simplu, s-a renunţat.

„Nu vă putem, din păcate, ajuta cu mai mult“ au fost cuvintele cu care preşedintele nostru, domnul prof. dr. arh. Virgil Polizu, s-a despărţit de delegaţii Platformei pentru Bucureşti. De fapt, cum noi sîntem cei cu misiunea să protejăm monumentele, oamenii aceia veniseră ei să ne ajute pe noi. O zi mai tîrziu se băteau primele piroane în pereţii halei Matache, monument istoric.

Sub titlul „Răsfoind presa (II)“ avertizam acum opt luni că se apropie ofensiva contra cartierului Buzeşti-Berzei. Nu am de spus altceva despre această operaţie radicală, astăzi, cînd ea continuă, după ce, de o săptămînă, de la răspîntia Calea Griviţei-Buzeşti şi pînă la vechea clădire a Politehnicii de pe str. Dr. Polizu se întinde un maidan.

Totul a început ieri, cînd am văzut obişnuitul anunţ „For Sale/For Rent“ pe faţada de la nr. 33 din Bulevardul Lascăr Catargiu, adresa de lîngă Hotelul Minerva. Pînă anul trecut, imobilul mai era locuit, dar acum frumoasa poartă de fier forjat este legată cu lanţuri.

Sensibilitatea faţă de valoarea monumentelor istorice şi, prin urmare, preocuparea de a evita distrugerea lor au apărut numai de la Renaştere, cînd cei dintîi învăţaţi moderni au dobîndit conştiinţa diferenţei dintre vremea în care trăiau şi un trecut pe care-l admirau.

Unul dintre cele mai vechi monumente din Iaşi riscă să dispară. În urmă cu şase luni, unul dintre braţele Crucii lui Ferentz s-a rupt, şi nici după aceea autorităţile care o au în patrimoniu n-au luat nici o măsură pentru protejarea ei.

A fost odată o statuie a lui Lenin de Baraschi. Povestesc bătrînii că, ştiţi dumneavoastră de ce, momentul favorabil trecuse înainte ca statuia să fie gata, şi atunci artistul a trecut la modificări radicale: l-a bărbierit pe Lenin, i-a pus o pălărie în cap ca să ascundă chelia, şi a fost să fie Caragiale.

Pe culoarele Facultăţii de Istorie din Bucureşti au apărut afişe care atrag atenţia studenţilor asupra existenţei unui proiect care ar trebui să-i intereseze. Se caută colaboratori pentru finalizarea unui studiu început acum patru ani pentru evidenţa patrimoniului arhitectonic al Capitalei.

Strada Dr. Grigore Mora este – sau va trebui să spunem: a fost? – o stradă frumoasă din cartierul care se întinde între Parcul Filipescu şi Televiziune. Acest cartier rezidenţial din epoca interbelică a început să fie invadat de noii bogătaşi, după ce numeroase case fuseseră ocupate după naţionalizare de „tovarăşii“ cu repartiţie de la Partid. Provenienţa socială ori politică a locuitorilor acestor case nu ne interesează.

Un teren întins, păstrînd ici şi colo plantaţii şi arbori bătrîni, urme de alei care au făcut cîndva parte dintr-un parc. Aşezată într-o poziţie privilegiată, o clădire încă impunătoare, deşi pe cale de a deveni ruină. Palatul şi parcul din Comlod reproduc atît o situaţie „de epocă“ şi „de familie“, cît şi o stare actuală comună celor mai multe dintre reşedinţele nobiliare de valoare din Transilvania.

Deschid un manual de urbanism şi citesc acolo ce e un oraş. Potrivit acelei definiţii, oraş este acolo unde populaţia ajunge la o anumită densitate, unde există imobile din beton, unde sînt ascensoare, unde sînt cinematografe, unde este canalizare, unde sînt transporturi în comun şi unde există o poliţie a circulaţiei. Pe lîngă avantaje, progresele tehnicii au introdus o întreagă reţea de constrîngeri şi o estetică nouă, întîmpinată de admiratori pasionaţi şi, deopotrivă, de o neîncredere tenace

Trecem pe lîngă bălării în fiecare zi. Bălării ce înconjoară oraşele şi împrejurul blocurilor din care privim nemulţumiţi, dar oarecum indiferenţi; bălării ce năpădesc uliţele şi se pierd în cărări la margini de sate; bălării ce opresc orizontul de-a lungul drumurilor aşa-zis europene. De obicei, toate acestea n-ascund decît gunoaie şi mizerii, dar oricum nu-i de mirare din moment ce la români nu există o „cultură a gazonului“, nici măcar în plan fotbalistic.

Nu trece o săptămînă fără ca Muzeul Ţăranului Român să anunţe spectacole, conferinţe, filme, aşa încît nu vom exagera spunînd că el a devenit cel mai cunoscut centru al vieţii culturale bucureştene. O dovedeşte marele număr al celor care-i calcă pragul, chiar dacă unii sînt atraşi de librăria Cărtureşti, care şi-a deschis un sediu acolo, iar alţii de tejghelele din curtea din spate, încărcate de produsele unei gustoase bucătării ţărăneşti.

Sînt numai cîteva zile de cînd, la televizor, am auzit pe cineva – de ce nu i-aş spune numele? Tudor Octavian – care declara: „Bucureştiul era un oraş de chirpici, domnule!“. Acest glas mustind de dispreţ voia să justifice orice operaţii de modernizare a Capitalei, chiar dacă, radicale cum se plănuiesc ele, ar presupune mereu demolări, unele după altele.

Acest urbanism a cărui sarcină, mai grea astăzi decît oricînd, este a pune rînduială într-o capitală răvăşită, care ar vrea să fie şi veche şi nouă de tot, a început cu Cincinat Sfinţescu înainte de Primul Război Mondial, şi amintirea acestei personalităţi ar trebui împrospătată din cînd în cînd. Dar pe lîngă el au mai fost şi alţii, care şi-au pus problema modernizării Capitalei în România Întregită.

moNUmenteUITATE este titlul unui proiect început de către studenţii anului III Arhitectură, în primăvara anului 2008. De atunci, trei serii de studenţi au plecat să descopere sau să redescopere clădirile şi ansamblurile reşedinţelor nobiliare din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. S-au întors cu informaţii, desene şi fotografii care, puse împreună, reconstruiesc un peisaj urban şi extraurban remarcabil, uneori spectaculos, în mare parte necunoscut.

În ajunul ultimului război, cea mai frumoasă statuie din Bucureşti era, fără doar şi poate, a lui Carol I. De Mestrovici, marele sculptor iugoslav căruia i se datorează şi statuia lui Ion I.C. Brătianu, din fericire salvată şi revenită acasă, spre deosebire de monumentele regilor (Carol şi Ferdinand), pe care le-au topit comuniştii.

Cele mai multe dintre casele despre care aflaţi aici au fost dărîmate pe furiş, aşa că nu îmi rămîne decît să le scriu necrologul. Aproape toate celelalte sînt acum goale şi încuiate în aşteptarea cumpărătorului care le va demola, sau, dacă le mai protejează un PUZ ori un certificat de monument istoric, sînt lăsate să le roadă dintele timpului pînă cînd această neglijenţă le va ruina.

În prima jumătate a deceniului al nouălea, Piaţa Unirii din Timişoara părea condamnată la stagnare, pustiu istoric şi (cel mult) la poezie a locului. În ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu, s-au refăcut clădirile, au fost rezugrăvite şi restaurate frontoanele.

De cînd am început această serie de articole cu privire la abuzurile comise de promotorii imobiliari în Bucureşti, am apelat la cititorii care pot adăuga propriile lor informaţii despre clădirile care dispar una după alta. Răspunsurile au venit în număr destul de mare – chiar din străinătate! – şi ele arată că opinia publică nu mai e insensibilă la această luptă, despre care refuz să cred că ar fi pierdută, chiar dacă, de atîtea ori, lăcomia ori ignoranţa şi-au deschis drum.

Ca să ajungi la Alţîna dinspre Sighişoara, trebuie să ţii drumul Sibiului trecînd prin Agnita. Nu vei avea timp să pătrunzi pe porţile tuturor cetăţilor bisericeşti, că-s multe, presărate pe colinele din mijlocul satelor pe care le străbaţi sau pe care le zăreşti doar, aninate pe marginile dealurilor ondulate spre orizont, de-a lungul uimitoarei Văi a Hîrtibaciului.

Titlul rubricii noastre, pe care nu l-am ales eu, fiind prea teatral dramatic, nu are în vedere numai distrugerea decorului tradiţional în care am trăit, ci toate celelalte lovituri pe care le primeşte existenţa locuitorilor oraşului. Nu sînt deloc puţine, şi una pe care nu sîntem lăsaţi să o uităm, în nici o zi, este viteza cu care se deplasează maşini şi motociclete.

Credeţi în stafii? În orice caz, mi se pare că, dacă oamenilor care au fost le este îngăduit cîteodată să se întoarcă, fie că-i vedem sau nu, acolo unde au trăit, acelaşi lucru ar fi cu putinţă pentru sufletele caselor dărîmate. Nu se poate ca viaţa celor care, înăuntrul acelor case, au muncit, s-au bucurat şi au suferit să nu se întipărească în ziduri ca fumul, aşa încît, după două generaţii sau trei, urma ei să rămînă neştearsă.

La numărul 7 al discretului Fundac Zlataust din Iaşi, din cei 1087 mp de teren şi clădirea cunoscută drept „Casa Teodorenilor“ n-au mai rămas acum decît buruieni înalte şi înţepătoare, înconjurate de o plasă verde, din aceea care anunţă un viitor şantier.

Să nu ne mai uităm, măcar de data asta, la maidanele care ştirbesc fronturile de case prin centrul oraşului, acolo unde blocuri înalte vor lua locul caselor vechi, şi să răsfoim documentele care ne spun cine şi cum trăia în capitala Ţării Româneşti acum două sute de ani. Eram atunci în toiul Războiului Ruso-Turc din 1806-1812, deci sub ocupaţie militară rusească.

Un cititor fidel a remarcat că, în aceste articole, în ciuda paragrafului optimist lipit de obicei la sfîrşit, tonul general e melancolic. Nici nu se poate altfel, fiindcă ofensiva unor investitori imobiliari urmăreşte, de ani de zile, să creeze un oraş depersonalizat, în numele unor false argumente care invocă utilitatea, eficienţa etc. De data asta, am de gînd să procedez invers şi să încep cu veştile bune. Ele vin şi de la Primăria Generală, şi de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului.

Aceste cuvinte, „desfiinţare de construcţie“, le-am văzut pe o pancartă lipită de gardul provizoriu care ascunde un maidan. Pe str. Tudor Arghezi, nr. 4. Era acolo o frumoasă casă boierească, al cărei stil neoclasic trimitea la cîteva, rare, exemple de la mijlocul veacului al XIX-lea.

În Cimitirul Militar din Calea Lipovei din Timişoara, în dosul crucilor din Al Doilea Război, al stelelor de la căpătîiul ofiţerilor sovietici şi, mai nou, al mormintelor de la Revoluţie, se află o coloană din piatră pe o fundaţie din cărămizi măcinate de vreme, care s-ar putea cît de curînd să se prăbuşească printre pet-urile, buruienile şi gunoaiele din jur.

Ironia cu care acest profesor străin vorbeşte de „industria balcanică cea mai înfloritoare aici, aceea a lustragiilor“ arată că spectacolul bucureştean interbelic contrasta puternic cu peisajul urban occidental. „Nota de exotism o dau mai cu seamă muncitorii olteni în costum naţional, cu cămaşa albă, strînsă de un brîu roşu şi căzînd pînă la genunchi peste un pantalon alb strîmt.“