Castrul roman de la Bumbești-Jiu
Trecem pe lîngă bălării în fiecare zi. Bălării ce înconjoară oraşele şi împrejurul blocurilor din care privim nemulţumiţi, dar oarecum indiferenţi; bălării ce năpădesc uliţele şi se pierd în cărări la margini de sate; bălării ce opresc orizontul de-a lungul drumurilor aşa-zis europene. De obicei, toate acestea n-ascund decît gunoaie şi mizerii, dar oricum nu-i de mirare din moment ce la români nu există o „cultură a gazonului“, nici măcar în plan fotbalistic. De ajungi însă pe la Bumbeşti-Jiu, la nici 3 kilometri de centrul orăşelului, cum mergi spre Tîrgu-Jiu, bălăriile acoperă un castru roman. Distrus de oameni, de arme, de vremuri şi de Jiu.
Primul semn că trebuie să încetineşti e şoseaua însăşi – dacă poate fi numită astfel respectiva pistă de bombardament, numai gropi şi cratere peticite ca vai de lume. Aşa că încetineşti, căci şi dacă eşti per pedes rişti să-ţi rupi picioarele. O reclamă pe un panou alb – ce bănuiesc că noaptea e luminat cu neoane – îţi atrage atenţia că te afli la popasul turistic Castrul roman. Lîngă panoul mare, un altul mic, cu semnul binecunoscut ataşat de monumentele istorice, te înştiinţează că ai ajuns la „Castrul şi aşezarea civilă de la Bumbeşti-Jiu. Cod LMI: GJ-I-s-A-09126. Datare: Epoca romană“. Îţi roteşti ochii de jur-împrejur, căutînd vestigiile. Problema e să nu-ţi înalţi privirile deasupra bălăriilor, ci să le laşi să-ţi rătăcească prin mijlocul acestora, şi-atunci vezi castrul, sau ceea ce a mai rămas din el. Un drumeag trece pe lîngă popasul turistic şi, cîteva zeci de metri mai încolo, după ce pătrunde pe porta principalis dextra (bănuiesc!), se transformă în ce a mai rămas din via principalis: o cărare printre ierburi. De sigur nu poţi fi sigur, căci nu există nici un plan al castrului afişat în zonă, care să te lumineze ce vezi din ceea ce mai există.
Pătrunzi printre resturile celor două turnuri dreptunghiulare ale porţii şi te trezeşti cu totul în mijlocul bălăriilor. Pe lîngă iarba înaltă, uscată, amestecată cu buruieni de tot felul, tufe dese de măceş, păducel şi de mur îţi cam barează accesul. Te strecori pe unde poţi, cel mai simplu fiind pe urmele fostelor secţiuni trasate de arheologi. Din loc în loc, ridicate cu puţin deasupra solului, urme ale anticelor construcţii: comandamentul, magaziile, cazărmile. Apoi via principalis sfîrşeşte brusc într-o rîpă, care nu-i altceva decît malul abrupt al rîului. De pe marginea rîpei zăreşti jos, în albia majoră a Jiului, acum un soi de cîmpie inundabilă, pîlcuri de plopi ale căror vîrfuri se înalţă dintre tot felul de soiuri de arbuşti. O balastieră şi o „stînă modernă“, cu o remorcă acoperită pe post de adăpost pastoral, întregesc peisajul. Dincolo de rîu, ultimele ramificaţii ale Munţilor Vîlcan, cu sate răsfirate pe pantele ce coboară domol dinspre creste.
Iniţial, castrul de la Bumbeşti-Jiu – punctul „Gară“ (că mai există şi altele) – a fost un castru de pămînt, ridicat de ostaşii din cohorta IV Cypria şi dintr-un detaşament al legiunii V Macedonica. Abia la începutul secolului al III-lea, în anul 201, se construieşte castrul de piatră, de către cohorta I Aurelia Brittonum, rolul său fiind acela de a asigura paza la intrarea în defileul Jiului, unde se întîlneau drumurile ce urcau spre nord, spre Sarmizegetusa Ulpia Traiana peste pasul Vîlcan, venind dinspre Drobeta şi Pelendava (azi Craiova). Existenţa lui se încheie cîndva după anul 245, iar la ora actuală mai mult de jumătate din suprafaţa sa a fost distrusă de Jiu, care a surpat malul pe care a fost construit castrul. Din incintă se mai păstrează doar latura vestică, lungă de 168,8 m, şi o porţiune de 76,6 m din latura sudică.
Te strecori cum poţi printre tufe şi ridicături de pămînt ce par să adăpostească alte ruine, şi părăseşti castrul prin porta decumana, străjuită tot de două turnuri dreptunghiulare, după ce parcurgi ceea ce se numea cîndva via decumana. Zidul incintei, ce se îmbină în colţ rotunjit, nu-ţi oferă prea multe posibilităţi pentru a-l urma de aproape. Aşa că priveşti pajiştea de lîngă castru. Acum nu ţi se mai dezvăluie nimic, dar odinioară în locul ierburilor se afla o aşezare civilă, se spune că întinsă, cu reţea stradală, ateliere şi locuinţe mari, beneficiind de încălzire centrală (hypocaust). Plus thermele, fără de care asemenea complexe nu se putea concepe a fi ridicate decît de barbari… Lumea civilizată voia băi şi apă caldă!
Te întorci la drumeagul de lîngă popasul turistic, unde dezordinea şi gunoaiele zac în jurul tomberoanelor aliniate la gard, între o roabă hodorogită şi o chichineaţă din plăci de rumeguş presat, pe care cineva a scris mare şi extrem de inestetic – WC. Resturi de lemn împrăştiate peste tot şi un container vechi – ruginit şi răsturnat pe-o parte – întregesc tabloul. Mai faci o ultimă fotografie, înainte de a o apuca din nou pe catastrofa rutieră numită drum european, dintre Bumbeşti-Jiu şi Rovinari, via Tîrgu-Jiu!
Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.
