Palatul Teleki-Mocioni din Căpîlnaș
În judeţul Arad, într-o zonă de şes aflată la sud de valea Mureşului, se află ansamblul – monument istoric – al palatului de la Căpîlnaş, una dintre cele mai frumoase şi bine păstrate reşedinţe ale familiei Mocioni. Satul, atestat pentru prima oară în actele otomane din 1569, face acum parte din teritoriul administrativ al comunei Birchiş.
Familia Mocioni, originară din Macedonia, imigrează în 1747 în Imperiul Habsburgic. Aici, familia preotului Constantin Mocsony se ocupă cu comerţul şi viticultura, ajungînd printre cele mai înstărite familii de negustori ai timpului. Cei doi fii căsătoriţi ai preotului, Andrei şi Mihai, vor da naştere celor două ramuri ale familiei, separat înnobilate de împăratul Iosif al II-lea: ramura de Mocioni şi cea de Foen.
Domeniul de la Căpîlnaş a fost cumpărat în 1853 de către Ioan de Foen, de la familia Zichy. Prin căsătoria fiicei sale, Ecaterina, cu vărul ei, Mihai de Mocioni, moşia intră în posesia ramurii de Mocioni, care îşi va stabili reşedinţa principală aici. Proprietatea va fi lăsată moştenire ultimilor doi fii ai cuplului, Eugen şi Alexandru, acesta din urmă fiind cel mai cunoscut membru al familiei, remarcat prin abilităţile sale de om politic, în apărarea drepturilor românilor din Banat şi Transilvania. Timp de aproape 120 de ani reşedinţa de la Căpîlnaş este un loc de referinţă pentru viaţa socială aristocratică, găzduind totodată şi una dintre cele mai impresionante biblioteci ale vremii. În 1946, ultimii descendenţi ai familiei – Ecaterina Mocioni, căsătorită cu contele Eugen Teleki, şi fiul acestora – au fost supuşi regimului de „domiciliu forţat“, urmînd să trăiască auster, din mila sătenilor, pînă la sfîrşitul vieţii. Moşia a fost expropriată, iar palatul a fost golit de obiectele valoroase şi transformat în cel mai mare sanatoriu de boli psihiatrice din judeţul Arad, funcţiune păstrată şi astăzi.
Ansamblul de la Căpîlnaş este alcătuit dintr-un palat impozant, înconjurat de un parc dendrologic de 10 ha, realizat în jurul anului 1860. Data edificării palatului nu este cunoscută. Tradiţia consemnează prezenţa unor meşteri italieni care l-ar fi construit, dar eleganţa înfăţişării sale, tipul de decoraţie folosit ca şi repartiţia interioară sugerează mai curînd un proiect făcut de un arhitect francez sau cu pregătire la École des Beaux Arts din Paris. Meşterii, italieni sau nu, urmăresc în mod evident indicaţiile unui profesionist de şcoală franceză. Frapantă este şi imaginea foarte urbană a clădirii. O comparaţie cu Micul Trianon de la Floreşti, Prahova, ca şi cu alte clădiri construite de I.D. Berindei în Bucureşti (de exemplu, palatul Cantacuzino-Nababul), ne duce cu gîndul la contribuţia – încă neconsemnată – a acestui arhitect sau a unuia cu aceeaşi pregătire şi experienţă practică. Cît despre data edificării, ea poate fi plasată în jurul anului 1900, fără ca prin aceasta să putem nega existenţa anterioară, şi pe acelaşi loc, a unei alte construcţii, socotite la un moment dat nesatisfăcătoare pentru tipul de viaţă pe care îl adăpostea. Este limpede că o analiză mai atentă a construcţiei şi depistarea unor documente referitoare la familia Mocioni ar putea conduce la informaţii concludente pentru stabilirea etapelor şi autorilor palatului.
În susţinerea ipotezei „franceze“ stă şi compoziţia interioară a clădirii, simetrică şi centrată pe spaţiul Sălii fără nume, acoperită cu un sistem de luminatoare suprapuse şi care adăpostea bogata bibliotecă a familiei Mocioni. Mai pot fi adăugate aici şi unele linii de traseu ale parcului, acum greu descifrabile, dar inspirate probabil şi ele de modele din aceeaşi sursă.
Ileana Oprescu este studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti şi colaboratoare în Proiectul „moNUmenteUITATE“.
