Palatul din Urmeniş
La o primă vedere, palatul din satul Urmeniş, judeţul Bistriţa-Năsăud, nu pare să-şi merite numele de palat, în măsura în care este lipsit de spectaculozitatea pe care sîntem obişnuiţi să o pretindem de la o construcţie de acest tip. Cu toate acestea, clădirea constituie o apariţie bizară în peisaj, înălţîndu-se masivă şi singulară pe coama unui deal, pe fundalul ondulator al colinelor Mădrăşului. De fapt, palatul este o curiozitate arhitecturală: în timp ce majoritatea reşedinţelor nobiliare de dimensiuni relativ mari, cum e şi aceasta, au cel puţin două intrări, dispuse pe faţadele lungi şi puse în valoare printr-o tratare aparte, palatul din Urmeniş este un volum compact, cu o singură intrare nesemnalizată, care se pierde în şirul de arcaturi suprapuse ale unei loggii pe două etaje şi care, din acest motiv, arată ca o piesă rămasă dintr-un puzzle pierdut, ca o bucată decupată dintr-un ansamblu mai vechi şi mai amplu, care nu a supravieţuit pînă astăzi. Într-adevăr, palatul a traversat mai multe secole, fiecare lăsîndu-şi amprenta asupra clădirii.
Palatul din Urmeniş a fost ridicat în stil renascentist de către principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I (1593-1648), pentru soţia sa, Suzana Lorántffy (1602-1660), fiind citat, în tratatele de istoria arhitecturii, ca o construcţie reprezentativă pentru prima jumătate a secolului al XVII-lea. Politica dusă de principii transilvăneni din acea perioadă, siliţi să apere autonomia principatului prins la mijloc între cele două mari puteri, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman (care ocupase şi transformase în 1541 Ungaria în paşalîc), a dus la creşterea puterii familiilor nobiliare, în defavoarea oraşelor şi a breslelor de meşteşugari, care începuseră să se dezvolte în secolele XV-XVI şi care acum încep să decadă. Astfel, lipsa meşteşugarilor, ca şi investiţiile făcute în alte domenii, precum armata, au făcut ca în această perioadă construcţiile să se limiteze la continuarea şantierelor deja existente sau, cu cîteva mici excepţii, la ridicarea de reşedinţe nobiliare de mici dimensiuni – curii – realizate cu mijloace modeste. Astfel, palatul din Urmeniş ar fi fost făcut din cărămidă nearsă, cu subsol, parter şi un etaj din lemn, cu ferestre din hîrtie îmbibată în ulei (o alternativă comună şi mai puţin costisitoare la sticlă), fără ancadramente de piatră, cu acoperiş din şindrilă.
Descrierea sărăcăcioasă a exteriorului trebuie să fi fost totuşi compensată la interior de luxul specific vieţii nobiliare din acea perioadă: încăperile, încălzite şi luminate, mobilate cu fast erau la parter acoperite cu bolţi pictate, în timp ce la etaj existau tavane de lemn, pictate sau sculptate, iar pereţii erau acoperiţi cu ţesături scumpe şi tablouri.
Astăzi, palatul pare să nu mai păstreze din etapa renascentistă decît bolţile de la subsol şi parter şi planimetria specifică, cu camere înşirate una lîngă cealaltă, toate deschizîndu-se spre loggie. Etajul este acum din zidărie şi, judecînd după boltire, chiar loggia pare să fi fost făcută sau refăcută într-o etapă ulterioară, în stil baroc. La mijlocul secolului al XVII-lea, domeniul şi palatul figurează ca aparţinînd familiei Bánffy (a cărei reşedinţă principală, astăzi în chip fericit restaurată, se găsea la Bonţida, în judeţul Cluj) şi care aduce în perioada 1662-1669 modificări construcţiei iniţiale. Palatul a rămas în memoria colectivă ca palatul Bánffy, denumire sub care figurează şi în Lista Monumentelor Istorice.
Destinul palatului, în ultimul secol, este aidoma cu destinul tuturor celorlalte reşedinţe nobiliare din zona intracarpatică: naţionalizat în timpul regimului comunist, lăsat în paragină după ’89, ajuns acum proprietate privată, palatul Bánffy din Urmeniş, anomalie neînţeleasă în peisajul rural, se degradează încet, dar sigur, pierind şi luînd cu el pagini de istorie.
Cristina Chira este studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism ,,Ion Mincu“ din Bucureşti şi colaboratoare la proiectul ,,moNUmenteUITATE“.
