Iași: Reședința domnească a lui Cuza

Unul dintre puţinele monumente istorice de anvergură care pot fi vizitate în acest moment în municipiul Iaşi este Muzeul Unirii, situat pe una dintre cele mai vechi străzi ale urbei, actualmente numită Lăpuşneanu, în trecut – Uliţa Mare. Intrată într-un proces de reabilitare care părea că nu se mai termină, clădirea a fost în final inaugurată în urmă cu cîţiva ani, fiind deschisă pentru vizitare şi publicului. De administrarea acestui monument se ocupă Complexul Muzeal Moldova, instituţie subordonată Ministerului Culturii şi Cultelor.  

Construită în 1806, în stil neoclasic, clădirea a aparţinut de-a lungul timpului mai multor familii de boieri: Catargi, Palade, Cantacuzino-Paşcanu, Ghica. De la una dintre reprezentantele ultimei familii a închiriat-o Alexandru Ioan Cuza în 1859, după Unirea celor două Principate, transformînd-o în reşedinţă domnească. Cuza şi soţia sa Elena au locuit aici pînă în 1862, cînd Capitala ţării a fost mutată la Bucureşti. Anii petrecuţi aici de domnitor au făcut ca edificiul să fie cunoscut multă vreme drept „Palatul Cuza“.  

În 1886, proprietar al clădirii a devenit o bancă – Societatea Creditului Urban – care a deţinut-o pînă în anul 1937. Anterior însă, în timpul Primului Război Mondial, în palat a locuit Regele Ferdinand I, care şi-a stabilit aici cartierul general. Instituţiile statului se mutaseră în Capitala Moldovei, după ce germanii ocupaseră Bucureştiul. În 1918, Ferdinand a primit în clădire delegaţia basarabenilor, ardelenilor şi bucovinenilor care îi anunţau Marea Unire. 

Ulterior, bancherii au modificat parţial arhitectura palatului, deschizînd la parter cîteva magazine, dar şi un restaurant, în care şi-a sărbătorit lansarea unei cărţi poetul Alexandru A. Philippide. Unul dintre tovarăşii săi de pahar din acea seară de 1922, Păstorel Teodoreanu, se declara oripilat, cu acea ocazie, de destinaţia pe care o avea o parte din această clădire cu semnificaţie istorică.   

În 1937, banca nu şi-a mai putut achita datoriile către stat, care, în contul banilor, a preluat edificiul şi l-a transferat în proprietatea Ministerului Cultelor şi Artelor. Imediat, Nicolae Iorga a propus inaugurarea unui muzeu dedicat Unirii şi lui Cuza, lucru care a căpătat contur la etaj. Un muzeu în adevăratul sens al cuvîntului a fost deschis însă în 24 ianuarie 1959, la 100 de ani de la momentul Unirii.  

După 1989, palatul ajunsese într-o stare destul de proastă (a fost afectat şi de două bombe care au căzut în apropiere, în timpul războiului), ceea ce a necesitat reparaţii foarte serioase. Cei care s-au ocupat să-l pună în valoare au încercat să reconstituie cît mai exact, pînă la detaliu, arhitectura exterioară şi interioară iniţială, inclusiv pe baza unor fotografii de la începutul secolului trecut.  

Parterul prezintă tematic aspecte ale Epocii Unirii, precum şi un istoric al casei. Printre temele abordate sînt cele ce privesc dubla alegere, oamenii Unirii, politica reformatoare a domnitorului. Etajul este destinat apartamentelor domneşti şi cuprinde principalele destinaţii ale locuinţei princiare: cabinetele de lucru ale domnitorului (aici a citit la 11/23 decembrie 1861 recunoaşterea Unirii de către Marile Puteri) şi, respectiv, a Doamnei Elena Cuza, sufrageria, camera de biliard, salonul Doamnei.  

Patrimoniul muzeului cuprinde multe piese cu valoare istorică, memorialistică, documentară, dar şi artistică: documente, carte rară, hărţi vechi, fotografii, costume, mobilier, porţelan, argintărie, ceasuri, corpuri de iluminat, covoare aparţinînd familiei Cuza.  Legătura dintre cele două niveluri este făcută prin ceea ce, în presa vremii, se numea „Scara biruinţei“. Acum, la capătul acesteia se află o statuie a lui Cuza, rod al strădaniei sculptorului Ion Irimescu. 

Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.