Castelul „Wekerle-Petala” din Clopodia
Palatele din Banat nu au nici vechimea, nici spectaculozitatea celor din Transilvania. Situate aproape de graniţă, în zone deseori neumblate, lăsate în paragină sau transformate de utilizările perioadei comuniste, cît şi a celei actuale, din palatele din Banat au rămas astăzi mai degrabă poveştile.
În sudul judeţului Timiş, în apropierea graniţei cu Serbia, găsim într-o mică depresiune satul Clopodia. Localitatea este menţionată pentru prima oară în 1598, într-un defter turcesc din vremea stăpînirii otomane, iar apoi în conscripţia din 1717, de după intrarea Banatului în componenţa Imperiului Habsburgic, odată cu înfrîngerea armatelor otomane şi semnarea păcii de la Passarowitz din 1718.
La sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cînd Imperiul Habsburgic are probleme cu susţinerea financiară a războaielor la care participă împotriva Franţei revoluţionare şi napoleoniene, terenurile din Banat sînt scoase la licitaţie. Astfel, în 1826 Janics István îşi cumpără titlul nobiliar împreună cu domeniul al cărui nume îl va purta – „de Klopodia“. Pe această moşie, care trece printr-o succesiune de vînzări, moşteniri şi partiţii, se ridică în anul 1840 actualul palat „Wekerle-Petala“ (construit de Nyéky Antal), iar în 1859 palatul „Manase“ (construit de Manassy Gyula, din puternica familie de baroni bănăţeni de origine aromână, Manassy-Barco). Palatul „Manase“ astăzi nu mai există.
Palatul „Wekerle-Petala“ este o clădire de dimensiuni relativ modeste, cu parter şi subsol, construită iniţial în stilul unui baroc rural (fapt de care aminteşte încă acoperişul baroc cu pantă frîntă), îmbrăcată mai apoi în haină neoclasică, după gustul sfîrşitului de secol XIX. Particularitatea acestei construcţii o constituie mica loggie străjuită de două turnuri, aşezate asimetric faţă de axul de compoziţie al faţadei, care, împreună cu prezenţa unor contraforţi masivi cu rol de consolidare structurală, dau palatului o notă de pitoresc şi îl individualizează în peisajul reşedinţelor nobiliare din Banat şi din întreaga zonă intracarpatică.
În 1889 palatul intră prin moştenire în posesia lui Wekerle Sándor, om politic maghiar şi prim-ministru al Regatului Ungariei în trei mandate diferite, de al cărui nume se leagă un întreg cartier al Budapestei de astăzi – Wekerletelep. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, guvernul condus de Wekerle finanţează construcţia cartierului Wekerletelep în conformitate cu principiile urbanistice promovate de britanicul Ebenezer Howard, care introduce noţiunea de oraş-grădină (oraş cu spaţii verzi şi o ambianţă plăcută, care să stimuleze dimensiunea culturală şi comunitară a oraşului). Pentru proiectarea pieţei centrale a cartierului şi a unei întregi insule de locuinţe a fost desemnat arhitectul timişorean Kós Károly, fondatorul „stilului arhitectural transilvănean“.
După Marea Unire, Wekerle Geza vinde proprietatea generalului Nicolae Petala. După moartea acestuia, domeniul va rămîne pînă la exproprierea din 1951 în proprietatea copiilor săi, Elena-Alice şi Vintilă, ministru al Forţelor Armate Române în timpul guvernării liberale interbelice, exilat apoi la Paris, unde va fi unul dintre întemeietorii Marii Loji Masonice Române din exil. Moşia lăsată în urmă rămîne în paragină, fiind utilizată în perioada comunistă ca spaţiu de depozitare, tabără pentru copii şi şcoală. În anii ’90, moşia este retrocedată lui Marie-Rose Mociorniţa, strănepoata generalului, care o vinde mai departe.
În ansamblul palatului sînt incluse şi anexele, şi parcul dendrologic (cîndva impunător, astăzi – tot mai mult, o junglă de nepătruns). Reminiscenţă a unor vremuri în care, prinsă în raza de influenţa a centrului, Clopodia era un loc viu şi dinamic, Palatul „Petala“ aşteaptă uitat în colţul lui de lume vizitatorii, curioşi exploratori ai trecutului.
Anca-Raluca Majaru este studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti şi colaboratoare la proiectul „moNUmenteUITATE“.
