"Arestul domnesc" de la mănăstirea Arnota
În studiul său penal comparat publicat în 1910, C. Rădulescu consemna faptul că, în perioada medievală, în Ţara Românească temniţele civile erau „instalate în gropniţe adînci, ocne sau beciuri domneşti, întunecoase, fără aer şi pestilenţioase“, trecerea deţinuţilor prin aceste locuri fiind „de scurtă durată şi premergătoare morţii, care era pedeapsa cea mai frecventă“. Detenţie se făcea însă cel mai adesea în mănăstire – loc de recluziune rezervat în special reprezentanţilor clerului sau boierimii.
Un fapt puţin cunoscut este acela că, la jumătatea secolului al XIX-lea, prima închisoare modernă din Ţara Românească, urmînd modelul european în regim celular, a fost construită la iniţiativa domnitorului Barbu Ştirbei, tot în cadrul unui complex monastic, la Arnota – necropola lui Matei Basarab, întemeiată înainte de 1638. Temniţa „domnească“, cu celule individuale, era ridicată la mai bine de jumătate de veac după ce în Europa apuseană începuseră să se răspîndească mult mai elaboratele formule ale temniţelor celulare, pe plan radial sau pe plan circular.
Mănăstirea fusese puternic afectată de cutremurele din 1802 şi 1838, la starea de ruină contribuind decisiv furtuna devastatoare din vara anului 1846. Puţinele informaţii despre organizarea funcţională a mănăstirii, înainte de intervenţiile radicale iniţiate de domnitorul Barbu Ştirbei, s-au păstrat consemnate în sumara descriere a diaconului Paul din Alep şi în catagrafia de la 1829, releveul din epocă nefiind identificat. În 1851, la cererea egumenului Chesarie şi cu suportul domnitorului, mănăstirea (cu excepţia bisericii, păstrate în forma originară) a început să fie reconstruită după proiectul „arhitectului mănăstiresc“ Johann Schlatter şi al colaboratorului său Carol Benesch, cu intenţia explicită de transformare în închisoare politică. Noua utilizare a mănăstirii a fost pusă de unii istorici pe seama tulburărilor politice declanşate de Revoluţia de la 1848. Şantierul însă a fost încheiat mult după termenul stabilit prin contract, în toamna anului 1856.
Corpul destinat detenţiei era bordat de două turnuri poligonale şi avea două etaje. Nivelul superior era ocupat de opt celule spaţioase destinate boierilor: şase dintre acestea – pentru boierii de „mîna a doua“ şi două – pentru boierii de prim rang. Parterul era ocupat de ampla încăpere în care urmau să fie închişi „vinovaţii de rînd“, mărginită de o parte şi de alta de carcerele strîmte, „abia încăpătoare pentru un om“. Închisoarea avea în interior, spre curtea mănăstirii, un coridor pentru plimbarea deţinuţilor, care ar fi trebuit să fie în permanenţă supravegheaţi de „un soldat de facţiune“. Din descrierile de epocă reiese faptul că încăperile destinate arestului erau mai confortabile decît cele ale călugărilor. Vizitînd mănăstirea în 1859, Théodore Margot consemna, în jurnalul său, că aceasta fusese „prefăcută după stilul modern, cu o îndoită destinaţie: una de schit şi alta de temniţă de stat“, adăugînd că, pentru acest din urmă scop, „poziţiunea nu putea fi mai bine aleasă şi mai severă“. Imaginarul vremii a contribuit din plin la crearea unei faime întunecate Arnotei, chiar dacă aici, din cîte se pare, nu a fost trimis nici un deţinut care să se fi făcut vinovat de „crime politice“.
În ciuda importanţei ansamblului pentru evoluţia arhitecturii româneşti la începutul perioadei moderne, corpul vestic al incintei – unde era plasat arestul – şi o parte din cel sudic au fost demolate în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Intervenţiile de restaurare şi extindere din ultimii ani nu au avut intenţia de refacere sau de evocare a situaţiei anterioare, concentrîndu-se în principal pe rezolvarea necesităţilor funcţionale actuale ale comunităţii monahale.
Horia Moldovan este lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
