Biserica de lemn din Bunești

Printre bisericile de lemn ale judeţului Hunedoara este o necunoscută. E drept, izolarea şi-a spus cuvîntul, căci biserica din Buneşti riscă să se prăbuşească uitată printre casele părăsite ale satului năpădit de lăstărişuri. Nici drumul pînă la ea nu prea mai seamănă a drum. Din Valea Mureşului, după ce pătrunzi pe firul apei Geoagiului şi treci de Balşa, faci stînga pe un pod spre Voia, apoi brusc coteşti la dreapta, spre Vălişoara. Asfaltul se termină, dar drumul, cît de cît acceptabil, mai continuă cîţiva kilometri, pînă la un loc de popas dintr-o poiană stricată rău de exploatările forestiere. De aici încolo maşina îţi e de prisos.  

Primul lucru mai greu pe care trebuie să-l faci e să traversezi Pîrîul Porcului, dar acest gest simplu poate deveni o adevărată aventură dacă prin zonă a plouat timp mai îndelungat, căci nu există nici urmă de puntiţă, doar o salcie prăvălită peste apă, din care au început însă să se înalţe sumedenie de crenguţe tinere. Drumul pătrunde apoi, abrupt, pe îngusta Vale a Buneştilor, iar pînă în capătul satului mai sînt vreo trei kilometri. Primele case sînt jos, înghesuite lîngă pîrîu, dar laşi totul pe stînga şi urci cărăruia care urmăreşte parcă stîlpii de curent electric. Nu ştiu dacă pe vremea cînd era locuit satul era şi electrificat, dar cert este că, după ce de prin 2007 nu mai are nici un locuitor, beneficiază în schimb de contoare de electricitate noi-nouţe pe toate clădirile care stau să se prăbuşească.  

Treci de încă vreo trei gospodării ruinate şi ajungi în locul în care cîndva era o livadă mare, într-unul din luminişurile de pe culmea dealului. Dacă nu eşti atent rişti să ratezi biserica, căci doar acoperişul de tablă, sub care se arcuiesc cîte trei ocniţe pe fiecare latură, se înalţă puţin mai sus de crengile uscate ale foştilor pomi fructiferi. Biserica, pe lîngă minusculul cimitir uman, mai e înconjurată de un altul, mai mare, vegetal, format din zeci de copaci morţi şi năpădiţi de muşchi pînă în vîrful crenguţelor. Numai fostul gard din jurul lăcaşului s-a transformat într-un lăstăriş verde care împiedică orice încercare de fotografiere a edificiului. Crucile prăbuşite, pe care abia se mai pot desluşi nişte nume, sînt majoritatea din lemn, ca şi biserica… 

Ctitorită pe dealul numit Pietrari, vechimea ei reală nu se cunoaşte, căci vechile documente n-o pomenesc. Hramul e Schimbarea la faţă, iar dimensiunile sînt atît de mici că zici că-i făcută pentru o lume de joacă a copiilor. Ce se ştie e doar faptul că a fost adusă cîndva, prin 1872, de prin părţile Hărţăganiului, localitate situată nu prea departe, undeva peste dealuri. Ghinionul sau norocul ei, căci nu mai ştii cum să-i zici, a fost renovarea din 1967, fapt amintit şi de o tablă pe care scrisul e realizat prin perforare cu găurele inestetice şi bătută-n cuie ruginite pe un colţ de bîrnă ieşit în afară. Anul rectitoririi e scrijelit puţin mai jos, la fel de inestetic, pe tencuiala vînătă, căzută pe alocuri. La renovare i s-a pus acoperiş de tablă pe creştet şi i s-au spoit bîrnele de lemn cu var. De pictat, e nepictată. Iar unul dintre clopotele ei, cel mai vechi, donat la 1877 de Ioan Giurgiu, se pare că s-ar găsi azi la Schitul Cucuiş, nu departe de Orăştie!  

Ca să intri în biserică nu trebuie decît să deznozi un „drot“ încolăcit pe lîngă marginile uşii de gratii cu formă de cruce pe ea. Cîndva, sistemul era mult mai complex, cu zăvor şi lacăte puse acolo pentru oameni, nu pentru animale. Şi unele ferestre, minuscule, au gratii. Nu toate, dar poate că între timp şi fierul ruginit s-a mai furat. De cine, habar n-am!  

Cînd pătrunzi înăuntru, spaţiul mic te înghesuie, te copleşeşte. Pronaosul e liliputan, pătrat, cu o sobă minusculă de tuci care bănuiesc că încălzea toată biserica, plasată sub scara care urcă în clopotniţa din turnul scund. În faţa scării, de o bancă de biserică cu trei locuri stă proptită o mătură pe cale de descompunere. În dreapta intrării – altă bancă. E locul femeilor, care nici măcar în naosul dreptunghiular, boltit în sistem semicilindric, n-aveau voie. Legătura dintre pronaos şi naos e făcută de o uşă scundă şi două ferestre, deasupra cărora stau atîrnate ştergare decorate cu flori şi porumbei, una dintre ele avînd inscripţionat şi numele gospodinei care l-a realizat: Bunea Maria, că doar tot sîntem în Buneşti. 

În navă şi altar totul pare să fie la fel ca acum multe decenii în urmă, cînd ar fi avut loc ultima slujbă, dacă e să ne luăm după calendarul din 1984 bătut în cuişoare pe perete. Şapte rînduri de odăjdii zac putrezite şi mîncate de molii pe unul din pereţii altarului, agăţate-ntr-un cuier. Prins între perdea şi geamul de sticlă, un fluture mai colorat ca veşmintele preoţeşti se zbate să moară înaintea bisericii. Scaunele bărbaţilor sînt împodobite cu etichete şcolăreşti din vremea lui Ceauşescu, din acelea cu chenar compus din romburi albastre. La nr. 2 – Bunea Nicolae, la nr. 7 – Bunea Viorel, la nr. 11 – Bunea Sabău, la nr. 14 – Bunea Roman... Şi alţii! Pe farfurioara de tablă pe care se adunau odată daniile mai zac şi acum monede de 25 de bani cu tractorul comunist arînd ogoare socialiste, alături de cele de 1 leu şi de 3 lei din „pleu“ masiv, ori din cele de 5 lei, de aluminiu. 

Iar cînd ieşi din nou afară, printre buruienile din fosta curte a bisericii zăreşti, acoperite de muşchi verde, urmele a ceea ce a mai rămas din fostele bîrne ale scaunelor de judecată ale bătrînilor. În cîţiva ani totul se va contopi cu ţărîna!

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.