Consulate străine în Tulcea
Tulcea a fost şi încă este un oraş cu o mare diversitate etnică, unde românii convieţuiesc de secole cu ruşi-lipoveni, turci, greci, germani, bulgari, italieni, evrei şi multe alte naţii. Şi azi se mai păstrează frînturi din vechile mahalale ale oraşului (14 la număr), fiecare cu lăcaşul ei de cult: Biserica Grecească, Mocănească, Armenească, Bulgărească, Rusească, Templul Coral, Biserica Catolică întemeiată de coloniştii germani, Geamia Azizzie, cele trei biserici de rit vechi ale ruşilor-lipoveni.
Tabloul pestriţ al Tulcei era întregit într-o vreme de suita diplomaţilor străini, reprezentanţi ai ţărilor străine ce îşi deschiseseră, după războiul Crimeei, consulate la Tulcea. E vorba de Rusia, Austria, Franţa, Anglia, SUA, Italia, Grecia, Olanda şi – să nu vă mire – şi de România, căci Tulcea despre care vorbim este cea aflată sub stăpînire otomană, vreme de 460 de ani.
De unde pînă unde consulate străine la Tulcea? Pentru că Tulcea era la vremea aceea cel mai prosper oraş din Dobrogea Turcească, pentru că mai marile sau mai micile puteri aveau interese în zonă, cum ar fi circulaţia vaselor comerciale pe Dunăre, care a primit liber prin Tratatul de la Adrianopol, pentru că Tulcea se află strategic la gurile Dunării, pe unde circulau numeroase vase cu pavilion străin.
Din păcate, n-avem informaţii unde erau toate sediile de consulat şi poate multe dintre ele nici nu s-au păstrat, dacă ne gîndim că mare parte din Tulcea veche a fost demolată în timpul comunismului. Ştim cîte ceva doar despre trei dintre consulatele străine.
Cel rus era undeva pe strada Victoriei (cîndva strada Românească), colţ cu strada Carpaţi, unde a funcţionat pînă în 1916. Pe teren însă nu am reuşit să identificăm imobilul, iar vecinii nu ştiau nimic despre vreun consulat rus.
Fostul sediu al Consulatului Austriac, menţionat ca atare la 1864, se mai păstrează încă, în partea veche a oraşului, pe strada 9 Mai (fostă Paul Stătescu – personalitate a oraşului). Clădirea, iniţial proprietate a lui Wilhelm Bergman, este unică pentru peisajul tulcean, întrucît îmbină stilul arhitectural germanic cu cel popular orăşenesc dobrogean. Tulcenii o cunosc mai ales sub denumirea de „Casa Elveţiană“, dar puţini ştiu că într-o vreme i se spunea şi „Casa cu păpuşi“. Asta pentru că intrarea principală în clădire (nu cea de azi, dinspre 9 Mai, ci din vale, dinspre Calea Gloriei) era precedată de o alee cu trepte şi statui pe margini. Ulterior, au fost construite clădirile de mai jos, curtea restrînsă şi intrarea în clădire redirecţionată în lateral. Înainte de a fi retrocedată moştenitorilor, a adăpostit Biblioteca Institutului de Cercetări Eco-Muzeale, iar acum, pare-mi-se, are un nou proprietar.
Deşi monument istoric (sau poate tocmai de aceea), clădirea se află într-o stare jalnică (geamuri sparte, bălării în curte) nedemnă de valoarea ei şi care i-a atras o nouă denumire, tristă: „Casa Bîntuită“.
După anexarea Dobrogei la România, turcii îşi deschid şi ei un consulat în Tulcea devenită românească, pe Calea Gloriei, aproape de vechiul centru administrativ turcesc. Clădirea, monument istoric, deşi acum neglijată şi degradată, se vede de departe că este una deosebită. Despre Consulatul Turcesc – nici un indiciu însă pe nicăieri: la parter găsim „reparaţii frigidere“, iar în amintirea tulcenilor a rămas mai ales drept… Bufetul „Cireşica“.
Trei cuvinte şi despre diplomaţii prezenţi la Tulcea, dintre care trei au rămas în mod deosebit în memoria comunităţii: austriacul Pertazzi, englezul Gordon – celebrul explorator al Africii, şi francezul Emile Langle – un mare prieten al românilor, care a intervenit în cel puţin două episoade tensionate, o dată salvînd întreg oraşul de la bombardament, în martie 1877, şi altă dată intervenind pe lîngă sultan pentru a sprijini înălţarea actualei catedrale din Tulcea.
Lidia Vişan este coordonatoarea proiectului „Redescoperă-ţi Oraşul!“ al Centrului EU divers din Tulcea.
Foto: B. Cristian
