Iași: Casa unde și-au dat întîlnire boierii, Regele, Guvernul, Securitatea și DJ-ii
O casă care ascunde un sac de poveşti rupe din frumosul peisaj de la începutul Copoului, în vecinătatea-i aflîndu-se Biblioteca Centrală, Universitatea, Palatul Copiilor şi Şcoala fiilor de militari, toate monumente istorice renovate în anii din urmă. Este vorba de clădirea care a fost numită, ani la rînd, „Casa Conachi“ – în mod eronat, după cum a demonstrat cercetătorul Ion Mitican (Urcînd Copoul cu gîndul la Podul Verde, Tehnopress, 2006, 154-160). Directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi, Vasile Munteanu, explică această confuzie prin „haosul urbanistic“ care a existat în trecut în urbea Moldovei.
Ridicat la începutul secolului al XIX-lea, imobilul a fost vîndut, pe la 1830, de vorniceasa Elena Hrisoverghi, vistiernicului Alecu Sturza, care a reconstruit-o din temelii. În impunătorul palat, soţia lui Alecu, Elena, împreună cu cumnata sa, Marghioliţa, organizau petreceri de soi, despre ambele femei gura lumii povestind că nu erau dintre cele mai credincioase soţilor lor. Cum roata se întoarce, Elena a ajuns văduvă şi săracă şi a vîndut casa, în 1852, ministrului de Finanţe al Moldovei, Scarlat Rosetti. Şi noul proprietar avea un viciu, jocul de cărţi, şi, pentru că pierdea destul de des, nu ezita să-şi achite datoriile punînd drept rămăşag onoarea nevestei. „Atunci cînd după asemenea decontări dînsa se întorcea acasă, încărcată şi cu daruri, el o întîmpina bucuros că putea s-o mizeze din nou“, scrie, cu umor, Mitican. Implacabil, stăpînul palatului s-a schimbat, intrînd pe mîinile unui moşier din Neamţ, Grigore Balş, care, la rîndu-i, l-a vîndut în 1866 lui Frederich Carl Müller, un negustor de instrumente muzicale, al cărui magazin de piane amenajat în clădire era vizitat uneori şi de Veronica Micle.
Aici a stat regele Carol I, în timpul vizitelor făcute la Iaşi, în 1885 şi 1887. La începutul secolului trecut, cum una dintre urmaşele lui Müller a făcut un împrumut pe care nu l-a mai putut returna, casa a fost luată de negustorul Anton Rohr. În timpul Primului Război Mondial, închiriat de conservatorul Dimitrie Grecianu (care avea să-şi piardă viaţa într-un antentat cu bombă în Senat, în 1920), palatul a fost gazda unor şedinţe ale Guvernului refugiat la Iaşi. După următorul război, casa şi-a căpătat renumele pentru care este acum cunoscută în tot Iaşiul: a devenit sediul Securităţii, aici fiind închişi, torturaţi şi condamnaţi opozanţii regimului comunist, în special studenţi. De aceea, şi acum folclorul studenţesc zice că nu e bine să treci pe sub bolta care porneşte din clădire pentru că, dacă o vei face, vei rămîne repetent. După 1989, soarta venerabilei case s-a banalizat din punct de vedere istoric şi s-a „manelizat“ din cel al existenţei. Sediu efemer pentru diferite societăţi, pentru o universitate privată cu acreditări la limită, pentru un bar, o editură sau o revistă culturală, imobilul a fost retrocedat apoi mai multor proprietari care nu au investit deloc în amenajări. Coloanele maiestuoase din interior, holul larg, plin de nobleţe, intrarea semeaţă de-abia se mai întrezăresc printre varul murdar, uşile mici ale fostelor celule şi aerul de birouri funcţionăreşti terne. În urmă cu cîţiva ani, la etaj a fost deschisă o discotecă specializată pe muzică de ultimă oră: Ravers, „rebrenduită“ apoi Groove Club. O parte dintre coloane au fost vopsite în culori fistichii pentru a înviora atmosfera. Clubul a dat faliment.
O iniţiativă recentă a Clubului Rotaract Curtea Domnească Iaşi, de a instala o plachetă care să înfăţişeze istoricul clădirii, în cîteva rînduri scrise în română şi în engleză, a avut succes pînă în urmă cu cîteva zile. Placheta a dispărut.
Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.
