„Scopul aşezării şcolilor prin sate nu este a da copiilor de ţărani învăţături întinse şi care să urmeze prin colegiuri şi pensioane, ci a li se înlesni chiar pe lîngă casa părintească învăţătura cititului şi a scrisului, unite cu cunoştinţa religiei şi a ocupaţiilor lor în lucrarea pămîntului.“
Educaţia şi creşterea copiilor au fost mai totdeauna o problemă economică pentru părinţi; bineînţeles pentru cei cu oareşice parale şi gînduri că ar folosi la ceva. Ne văităm că astăzi creşterea şi educarea unui copil costă, în ciuda gratuităţii afişate a unui stat... n-am aflat încă de care.
Săptămînile din urmă s-au scurs obsesiv printre îndemnuri la lectură. „Citiţi, fraţilor, citiţi! Numai citiţi odată!“ Îndemnul nu prea cred că va avea cine ştie ce efect, că de mîine librăriile vor fi luate cu asalt, că bibliotecile vor fi pline, că cei care n-au pus niciodată mîna pe-o carte se vor trezi convinşi de frumuseţea unei cărţi.
Cine este Conaşu’? Iancu Otetelişanu este un important boier al vremii. Cu moşii şi case în Oltenia, Iancu îşi trage numele de la moşia principală din Otetelişu, judeţul Vîlcea, acolo unde neamul acestui boier îşi are obîrşia şi unde îşi începe cariera.
Astrologia a suscitat dintotdeauna interesul norodului. De fapt, angoasele noastre de toate felurile au stimulat şi au dezvoltat pînă la obsesie arta ghicitului. Nu prea avem o istorie în acest sens, deşi este un subiect esenţial în devenirea noastră.
Societatea trecutului valorizează mai puţin frumuseţea masculină. Un bărbat ar trebui să fie „un pic mai frumos ca dracu“, sau „bărbatul nu stă în frumos“, sentinţe regăsite în proverbele culese de Anton Pann; aşadar, nu ar avea prea multe motive să se îngrijească de frumuseţea sa.
Cărţile de altădată circulau mai ales sub formă de manuscris. Cel puţin pe aici prin Moldova şi Ţara Românească, aflate în secolul al XVIII-lea sub dominaţie otomană şi regim fanariot, tiparul nu era atît de „harnic“ ca astăzi. Mai apoi, plăcerile lecturii aveau cu totul alte gusturi decît cele ale noastre.
La Editura Polirom a apărut o nouă ediţie Gheorghe Sion, Suvenire contimpurane (Iaşi, 2014). Acest tip de restituire promovată prin diferite colecţii de cele două mari edituri – Humanitas şi Polirom – nu poate decît să ne bucure, pentru că oferă spre lectură o lume pierdută, povestită de contemporani.
Pe uliţele satelor mele, animalele sînt un lucru de nimica. Ghiţă, Mădălina, Penelopa, Maricica, Joiana sau Diana – porcul, vaca, pisica sau calul primesc nume de alint, care mai de care mai umane, fără a se bucura de înduioşătoarea umanitate a acceptării şi a milei.
De curînd, Editura Humanitas a publicat, în Colecţia „Vintage“ şi sub îngrijirea doamnei Georgeta Filitti, Memoriile principelui Nicolae Suţu. Ediţia de faţă este una de foarte bună calitate atît prin traducere, cît şi prin explicaţiile oferite de Georgeta Filitti.
Astăzi, cartoful se află pe toate mesele şi în toate meniurile. Preparat sub diferite forme şi diferite feluri, cartoful a devenit aproape indispensabil. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Adus de pe pămînturi peruane, cartoful decorează mai întîi de toate grădinile aristocraţilor europeni, fiind privit cu mare reticenţă.
În goană după banalităţile exteriorului, Simeon Marcovici predică despre „plăcerile domesnice“. „Din toate desfătările pămîntului, nici una nu pătrunde inima mai adînc decît bucuria domescnică“, scrie la 1839, în cartea sa despre Datoriile omului creştin.
Pe Fănică a lu’ P*** Goală l-am întîlnit într-o după-amiază, într-un sat din Oltenia, unde mă aciuiesc de căldura verii. Stătea pe ghidonul podului şi îndesa într-o geantă mare de piele stacojie, scorojită de vreme şi mîncată de mucegai, trei gîşte, chinuindu-se să închidă fermoarul.
Dacă bărbatul este o fiinţă umană, adică omul, despre muiere nu se poate spune acelaşi lucru. Muierea nu este om, aici cu sensul de fiinţă umană. Din moment ce se spune că bărbatul este cu „crucea în cap“ şi „muierea cu dracul în inimă“, ea pare a fi un amestec straniu de animalitate şi şiretenie diavolească.
Simeon Marcovici, profesorul bun la toate în prima noastră modernitate, face o analiză foarte pertinentă asupra clasei noastre de mijloc, pe care o căutăm cu atîta îndîrjire, fără să o aflăm. Tipăreşte la 1839, în tipografia pitarului Constandin Pencovici, Datoriile omului creştin, întemeiate pe învăţăturile Sfintei Scripturi.
V-am povestit în această gazetă multe despre procesul modernizării şi despre modalităţile de prelucrare a modernităţii de către societatea noastră. Gîndiţi-vă numai la Norbert Elias şi la Civilizaţia moravurilor, la rolul acordat de acesta furculiţei şi batistei în individualizarea gesturilor, în construirea unui autocontrol, în etica delicatei civilităţi.
Conţinutul educaţiei este una dintre temele de reflecţie ale primei modernităţi româneşti. Instrucţia şcolară se va clădi destul de greu în societatea românească; chiar dacă pe hîrtie se compun legi şi regulamente, în practică puţine „şcoli“ ajung să producă învăţăceii de care modernizarea avea nevoie.
Citind presa zilelor noastre şi aflînd direcţiile Guvernului nostru, am impresia că n-au trecut două secole de la primele noastre strădanii de a intra în modernitatea europeană, prin construirea unui stat modern eficient. La începutul secolului al XIX-lea, Guvernul primelor Regulamente Organice îşi propunea cam acelaşi lucru...
După cum bine ştiţi, anul 2014 a fost declarat Anul Brâncoveanu. Pînă aici, toate bune şi frumoase, care ar trebui să se încheie cu cîteva volume de cea mai înaltă calitate, cu expoziţii şi refaceri de conace, biserici şi mănăstiri.
Am votat spre seară, într-un sat din Oltenia profundă. Satul s-a mobilizat destul de greu şi n-a ieşit din case decît la lăsarea serii, cînd, îmbrăcat de sărbătoare, s-a dus să vadă ce mai e pe la Primărie. De altminteri, nimic nu-i prea îndemna la vot.
Popor de mămăligari, românii nu au o cultură a pîinii, şi n-au avut-o niciodată. Sau asta cred eu, mai întîi de toate ca istoric prins în cercetarea arhivelor de prin 1700 pînă tîrziu spre sfîrşit de secol XIX, şi mai apoi ca simplu gurmand, căutător de pîine bună prin tîrgurile patriei şi pe cărările Europei.
Pînă la Regulamentele Organice şi la constituirea unei administraţii, se ştiu destul de puţine lucruri despre bucătăria unei temniţe. Arestaţii de prin puşcării şi grosuri trebuie hrăniţi, în ciuda culpabilităţilor de tot felul. Regulamentele Organice inaugurează un departament special – Vornicia Temniţelor.
Răsfoind gazetele timpului trecut, am descoperit un text scris de Pantazi Ghica, în preajma alegerilor din iarna anului 1859. Deşi redactat acum două secole (în gazeta Dîmboviţa, din 31 decembrie 1858), dilemele electorale rămîn eterne şi de nerezolvat pentru bietul alegător român.
Cînd lumea se învîrtea în jurul unor reguli, mîncarea, trupul, timpul se orînduiau cu grijă şi teamă de spiritele libere ale naturii. De aceea, oamenii au înregistrat toate aceste temeri care ar fi putut să-i molipsească prin ignorarea lor.
Ţăranul român mănîncă destul de prost, după cum v-am mai povestit prin paginile acestei reviste. Trebuie menţionat însă că acest regim al precarităţii se asociază multelor posturi de peste an, cînd românii, creştini ortodocşi, urmează o dietă sărăcăcioasă şi severă.
Ieromonahul Ilarion transcrie şi introduce, în preajma anilor 1793, o istorie dedicată tutunului. În cele patru file din manuscris, ieromonahul Ilarion spune cum Sarsailă, „voievodul puternicului Satanailă“, este însărcinat de „domnul întunericului“ să ţeasă o „înşălăciune foarte subţire“ pentru a atrage de partea răului omenirea.
„Boierul tot boier, chiar de-ar fi încins cu teiu“, spune un proverb, arătînd vizibilitatea neamului ales, oriunde s-ar afla. Rînduiala şi sfiala ar trebui să fie virtuţile de bază ale oricărei societăţi – credeau oamenii secolelor trecute, cînd cinurile şi prostimea se află la poli opuşi.
Pe Eufrosin Poteca îl cunoaştem doar din postura de filozof, arhimandrit şi egumen la mănăstirea Motru, dar puţini dintre noi bănuiesc iubirea lui nemărginită pentru natura feminină. Trăind printre surori, singurul băiat al unei familii de fete, Dimitrie a deprins iubirea, de la jocurile copilăriei lui
Mai totdeauna nemulţumite de darururile oferite de natură, femeile au fost preocupate de artificii complicate pentru a păcăli pe cît se poate oglinda. De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, obsesia frumuseţii se află la temelia marilor descoperiri ale lumii.
Cum nu prea mai avem bani de cultură, aşa cum nu prea mai sînt bani de cercetare, şi nici pentru educaţie – valori importante pentru orice ţară, dar nu şi pentru ţara mea –, propun stimaţilor guvernanţi să începem cu bibliotecile, că oricum nu folosesc la nimic.
Comoditatea este lucrul care dăunează cel mai tare cercetării. De ani buni, eu şi voi toţi auzim sloganul: „Asta nu se poate face la noi, nu avem documente.“ Bineînţeles că afirmaţia nu are acoperire documentară.
Multă vreme, Biserica Ortodoxă a fost, prin forţa împrejurărilor, o instituţie foarte puternică şi mai mult decît bogată, dacă se poate spune aşa ceva. Abia secularizarea a împins-o, pentru o vreme, în umbra puterii politice, „sărăcind-o“ considerabil.
M-am tot întrebat unde pleacă domnii şi doamnele de o anumită vîrstă de acasă, pe o vreme ca asta. Deşi ninge, e frig, se circulă îngrozitor de prost, înotînd prin munţi de zăpadă, pe trotuare pline de nămeţi şi bălţi, păzite veşnic de maidanezi pestriţi, autobuzele sînt ticsite de bătrînei şi bătrînele, ieşiţi… habar nu am de unde şi încotro se îndreaptă.
La 1 martie 1835, Ianache Kogălniceanu îl tocmeşte grădinar pe Gheorghe Bude, bun prilej de a întocmi un contract, dar şi de a-i preda grădina cu „oalile ce s-au găsit în florărie“. Grădinarul Gheorghe Bude primeşte, odată cu florăria, şi grija tuturor „grădinilor“, fie că se află la via de la Copou sau la via de la Socola.
"Misia femei în societate este mare şi grea; femeea este responsabilă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lumei; ea ajungînd soaţă, începe a contribui la luminarea, la civilisaţiea şi la fericirea neamului omenesc.“ Fraza se regăşte în Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete.
La 1904, revista Moda Nouă Ilustrată publică un manifest al unei ipotetice mişcări feministe româneşti. La această epocă, mişcarea feministă este destul de firavă, dat fiind că analfabetismul domină, mai ales, populaţia feminină.
Sîntem în miezul sărbătorilor de iarnă. Acum, mai mult decît altădată, bucatele se răsfaţă şi ne răsfaţă. Caltaboş şi pastramă, sarmale şi doboş, sarailii şi plăcinte, cozonac şi cîrnaţi, maioneze şi sîngerete, fripturi şi grătare, ouă umplute şi icre, cotlete şi slănină, baclavale şi murături, frişcă şi ciocolată, şampanie şi ţuică, vin şi rachiu, torturi şi torturi culinare, toate se află pe mesele noastre.
În ţara asta a Gigeilor, mediocritatea este o valoare incontestabilă. Eşti mediocru, lingău şi accepţi să devii chiar şi mai prost de atît, primeşti o funcţie înaltă. Doar în ţara Gigeilor, un şef de aprozar poate să devină primar, împărtăşind cu delicată graţie, „care este“ din destul, din larga cultură a almanahelor.
Avem o naţie mai mult decît ştirbă. E de-ajuns să privim în jur şi peste tot găsim guri ştirbe, dinţi negri, halene aiuritoare, fălci lăsate, zîmbete goale, multe, multe dureri de măsele tratate cu usturoi şi pătrunjel.
De cîţiva ani buni, m-am afundat şi înfundat în teme de cercetare fireşti şi utile pentru cunoaşterea unei societăţi – gîndeam eu şi gîndesc încă. Am ajuns aici prin lecturi destul de insistente şi de consistente de prin literaturile străine.
Trecu şi Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor. Fu pe 25 noiembrie. Ne aflăm, conform calendarului, în perioada celor 16 zile de activism care ar trebui să pregătească o altă mare sărbătoare: 10 decembrie, Ziua Mondială a Drepturilor Omului.
Spitalul este, la noi, o instituţie privată, mai întîi şi întîi de toate. Domni şi boieri, purtaţi de valul filantropiei, specific epocii, se lansează în ridicarea de clădiri publice pentru ajutorarea celor nevoiaşi şi bolnavi.
Pretenţiile guvernanţilor noştri din ultimele două decenii sînt cît se poate de mirobolante în ceea ce priveşte evaluarea cercetării româneşti. Aserţiunea este valabilă şi în cazul educaţiei.
Obsesia frumuseţii a fost dintotdeauna exploatată de către vînzătorii de iluzii. Chipul pare să suporte orice pentru a atinge perfecţiunea definiţiilor asupra frumosului. Or, ceea ce este „frumos“ nu stabilesc nicidecum bărbaţii, aşa cum am vrea să credem, ci femeile dornice să placă.
O călătorie prin regiunea Vîlcea –Valea Oltului te îndreaptă, fără doar şi poate, spre pelerinajul monastic. Fiecare o face în felul lui şi se apropie de această lume „sfîntă“, dorind – sau măcar sperînd – să se împărtăşească cu „ceva“ din aura acestor lăcaşe.
V-am tot vorbit despre bucătăria românească din trecut, şi dat mi-a fost, în această săptămînă, să şi „trăiesc“ această „tradiţie culinară“, ajunsă pe meleaguri vîlcene şi pierdută, mai apoi, pe Valea Oltului.
Cărţile de bucate sînt destul de rare prin Moldova şi Ţara Românească. Mă refer aici la cărţile tipărite care ajung, prin difuzare, să aibă un public. Altminteri, în manuscris au circulat o serie de reţete, fie individual, fie adunate într-un corpus tematic.
La 1865, un oarecare Ionnin Christ publică o carte de bucate, sub numele Bucătărie română. Carte care coprinde 224 reţete de bucate, bufet etc., la Bucureşci, în tipografia lui Stephan Rassidescu. Titlul atrage atenţia prin această pretenţie de autenticitate în ale bucătăriei, legînd diferitele feluri de bucate de o oarecare specificitate locală.
Ha, ha, ha! A fost prima reacţie după lectura ştirii publicate pe Hotnews. Se spune acolo că doi profesori sîrbi s-au apucat să confecţioneze un articol cu personaje tip Disney, pentru internaţionala noastră revistă Metalurgia International, atît de rîvnită şi atît de cotată ISI.
Astăzi sîntem avertizaţi din toate părţile şi prin orice mijloc de trecerea timpului. Ceasuri care bat, la propriu şi la figurat, un timp pierdut, dar niciodată regăsit. Răgazul a devenit un ideal, iar sastiseala o obsesie. Or, pe vremuri, astfel de lucruri nu erau percepute cu atîta patimă.
