Şi totuşi, izvoare există...

Comoditatea este lucrul care dăunează cel mai tare cercetării. De ani buni, eu şi voi toţi auzim sloganul: „Asta nu se poate face la noi, nu avem documente.“ Bineînţeles că afirmaţia nu are acoperire documentară. Toţi cei care o afirmă, neavînd cunoştinţele necesare cu privire la patrimoniul trecutului nostru, se folosesc abil de mitul arhivelor sărace, pentru a se arunca frumos şi păgubos în citarea, fără limite, a eternei colecţii „Călători străini“, fără a avea minima curiozitate de a se pogorî printre paginile originale ale respectivului observator. Din această comoditate a ieşit multă maculatură şi s-au născut la fel de multe mituri şi legende, dînd de lucru unei alte categorii de cercetători care, şi ei, încercă să le desfiinţeze făcînd apel tot la nefericitele colecţii, fără să treacă pragul documentării.

Tot din comoditate s-a născut şi legenda că boierii trecutului erau nişte mari leneşi, care habar nu aveau de moşiile lor şi că bogăţiile le veneau aşa… la uşă. Cu alte cuvinte, nu prea ţineau socoteala bunurilor pe care le aveau, nici nu prea se îngrijeau de casele lor, deci nu scriau – aşadar, nu avem documente… Toate acestea sînt întreţinute, trebuie să recunosc, de o proastă, foarte proastă politică a statului român cu privire la patrimoniu, la folosirea şi păstrarea lui. Ceea ce face ca „descoperirea“ documentelor să fie destul de dificilă. Dar asta nu înseamnă că nu există. De pildă, am „descoperit“ – au mai descoperit şi alţii – destul de multe condici de cheltuieli, care dau seama despre societatea secolului al XVIII-lea, şi ea intrată în legendă ca cea mai neagră din istoria noastră. Una dintre aceste condici tocmai a fost publicată de harnicul Mihai Mârza (Cheltuielile casei marelui vistiernic Toader Palade, după o seamă din anul 1752, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza“, Istorie, LIX, 2013, pp. 333-408), arhivist la Arhivele judeţene din Iaşi. Este vorba de condica de cheltuieli a marelui vistier Toader Palade. Între ianuarie 1750 şi ianuarie 1752, timp de doi ani, Mihalache Niţă şi Miron Vârnav notează cu grijă cheltuielile pentru întreţinerea casei stăpînului. Căsătorit cu Aniţa Cantemir, Toader Palade aparţine unei importante familii moldoveneşti, şi ocupă la această dată dregătorie de mare vornic. În cele 48 de file se află viaţa unui întreg conac cu preocupările sale pentru hrană, îmbrăcăminte, recoltă, sastiseală, slugi, copii, educaţie, plăceri, călătorii, sărindare, pomeni, preţuri şi multe, multe altele, informaţii inedite şi esenţiale pentru orice tip de istoric. Dincolo de boier şi cucoană, dincolo de copiii lor, se află universul domestic, cu liota de slugi de prin odăi şi curţi, cu sălaşele de ţigani din bătătură, cu lucrătorii plătiţi cu ziua pentru diversele treburi agricole. Casa lui Toader Palade are o seamă de slugi pentru care stăpînul face cheltuieli nu numai de hrană şi simbrie, ci şi de haine. De la bucătari la argaţi, de la ţigani la fetele din casă, pentru toţi se fac ciubote şi papuci, basmale şi işlice, conteşe, zăbunuri, bernevici, rochii, cintieni, ghiordii, dulame, cuşme, paftale, anterie, fote, meşi, fesuri şi multe altele. Toate stofele colorate, ieftine şi scumpe, se aşază în această listă, spunînd lucruri importante despre haine şi purtătorii lor. Mai apoi, la casa marelui vornic Toader Palade se fumează mult. Tutunul este intrat deja în uzul tuturor, de la boier, care-l trage prin narghilea şi ciubuc, şi pînă la ţigani, care-l trag pe nas prin lulele, toată lumea fumează: „tiutiun pintru ficiori la Bîrleşti“, „tiutiun ţiganilor ci-au trierat“, „tiutiun ţiganilor de la Bîrleşti“, „tiutiun vizăteilor ci-au mers cu cai(i)“. Mai sînt apoi consemnate practici care astăzi ne par atît de departe : „60 şbaniţ pe horincă şi sopon di-au lăsat singi cailor“ sau „9 şbaniţ pe rachiu şi oaî pentru un telegar murg“, sau „30 şbaniţ pe tiutiun i dohot i piatră vînătă la oi“. Ar părea reţete dintr-o medicină veterinară populară. Animalele, ca şi oamenii, se îmbolnăvesc, iar valoarea şi mai ales utilitatea lor într-o gospodărie cer implicarea stăpînilor în vindecarea lor. Cunoaşteţi, desigur, proverbul din Franţa prerevoluţionară, unde ţăranul prefera să-i moară nevasta, şi nu vaca. Cafeaua este un alt produs destul de des întîlnit, pe care boierul îl comandă regulat. Mai cere şi lămîi, scorţişoară, zahăr... Cheltuieşte pentru curăţarea casei de Paşte, cînd se cumpără săpun şi var, se plătesc „ruşi“ care lipesc, văruiesc, dreg şi cîrpesc odăile („3 şleiţ la 2 ruşi să lipască casele“). Săpunul bun şi prost este o altă marfă cumpărată constant, deşi Tudor Pamfile scrie, în lucrarea sa de la 1903, că ar fi un produs relativ uşor de fabricat în casă. Şi totuşi, el se cumpără, aşa cum se cumpără carnea şi claponii. Alt lucru curios, dat fiind că am mai moştenit un mit, acela că boierul nu prea cumpără de pe piaţă, asigurîndu-şi de toate la casa lui. Oare aşa să fie?

Mihai Mârza a făcut un lucru extraordinar, oferind spre lectură acest document. Nu este primul, tot el a publicat şi catagrafia casei lui Ioniţă Cantemir, altă sursă documentară esenţială, şi sînt sigură că va mai publica şi alte condici şi catagrafii. Aşadar, documentele există. Doar hărnicia cercetătorilor e pe cale să se transforme într-un alt mit... 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.