Femeia - fericirea neamului românesc
„Misia femei în societate este mare şi grea; femeea este responsabilă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lumei; ea ajungînd soaţă, începe a contribui la luminarea, la civilisaţiea şi la fericirea neamului omenesc.“ Fraza se regăşte în Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete, ca soaţe şi ca mume de familie, manual publicat la 1854 de profesorul Ioan Penescu, cu scopul de a fi de ajutor tuturor celor care se ocupă, prin şcoli publice sau particulare, de „luminarea“ populaţiei feminine. Manualul are, totuşi, un „public-ţintă“, ca să zic aşa: elita urbană cu o oarecare bunăstare, astfel încît să-şi permită nu numai educaţia unei fete, dar şi frecventarea unui anumit tip de sociabilitate, destul de costisitor pentru acea vreme – salonul şi teatrul. Astfel, fetele sînt învăţate cum să se comporte în societate, în funcţie de rolurile asumate: fiice, soţii, mame şi chiar „cetăţence“.
Principiile promovate de autor se concentrează în jurul cîtorva „simţăminte morale“, dintre care vom alege modestia. Ea ar trebui să fie cea care să o caracterizeze pe orice tînără domnişoară: „modestia pentru o fată este o însuşire sufletească prin care atrage inimile chiar ale acelor mai răi oameni din lume. Ea dă graţie unei fete, ca frumoasele culoare unei flori, modestia păstrează în chipul fetei o veselie blîndă şi pe buzele ei un zîmbet nevinovat. Posomorîrea este simbolul inimilor celor rele. Fără modestie, fata este o limbută, o semeaţă şi o obraznică nesuferită; toţi o urăsc, pînă chiar şi părinţii ei. Cele ce caracterisescu modestia sînt roşaţa, linguşirea nevinovată, tinereţea inimei, compătimirea, măsurarea cuvintelor, supunerea, ascultarea şi altele.“ Or, de asimilarea corectă a acestor însuşiri depinde nu numai viitorul bărbatului, ci şi al omenirii. Măritîndu-se, fata „se face un membru nu numai trebuincios societăţii, dar şi neapăratu“.
Soţie, femeia are „datorii“ către soţ, societate, neamuri, copii. Pe bărbat trebuie să-l „iubească din toată inima“, „să-l respecte din toată virtutea“, „să preîntîmpine dorinţele lui“, „să-i asculte sfătuirile“, „să nu murmure nici o dată în contra lui pentru posiţiea sau neaverea sa“, „să-l însoţească ori unde îl vor îndrepta interesele sale“. Hei! Cam greu atunci, ca şi acum. Mai ales că bărbatul este calificat drept „cel prudent“, „un înger apărător al virtuţiilor“ şi un „sprijinitor puternic al slăbiciunilor“ femeilor. Creată pentru a ţine companie bărbaţilor, femeia trebuie educată astfel încît să devină „gloria şi fericirea“ familiei.
Datoriile femeilor către societate sînt însă „grele şi multe“ – ne spune autorul, şi se rezumă la „a nu scandaliza societatea prin fapte sau vorbe imorale, a nu se atinge de onoarea vreunei familii, a nu clefeti pe nimeni, a nu contribui la vreo faptă criminală sau vătămătoare liniştii societăţii.“ Cum poate o femeie scandaliza societatea? Ca şi astăzi: prin fapte şi vorbe care atacă „principiile de morală ale junei generaţii şi ale chiar femeilor, care din nenorocire a fost în contact cu dînsa şi cu casa ei, şi care cîrmuite de o slabă minte le imită întocmai.“ Vorbele „desfrînate“, spuse în gura mare, se întind repede, ca o „boală lipicioasă“, producînd un „rău nevindecat“. Identificat ca viciu feminin, clevetirea vatămă întreaga societate, dezonorînd umanitatea. Or, pentru stîrpirea acestui viciu, femeilor le este dat să facă ceea ce se „cuvine“, adică „ceea ce li se cere a face“ cînd se află în societate.
Cuviinţă înseamnă, aşadar: tactul bunei-cuviinţe în gătirea cuvenită, în intrarea în saloane, în conversaţii, în salutări, în vizite, în convorbire, în respectul către rudele cele mari, în spectacole. Prin sfaturile oferite, femeia este pregătită să asume o poziţie importantă în sfera publică, acolo unde tactul şi cumpătarea trebuie să guverneze. Salonul, acest teatru politic avant la lettre, se află sub autoritatea femeilor: „femeile care totdeauna şi pretudindeni se cade a da tonul în societăţi, împărăţesc mai cu osebire în saloane.“ Sînt atît de puternice, încît părerea lor are „o nemărginită întindere de lege“. Din acest motiv, orice gest, orice cuvînt spus aiurea o pot pierde. Toalete, vorbe, atitudini, postúri, salut, păreri, totul se află sub obrocul unei educaţii rigide, care să dea autoritate şi putere reginelor din salon.
Nu mi-a fost dat să citesc astăzi un manual pentru pregătirea femeilor din arena politică, deşi ar trebui. Cred că nici nu există, în infatuarea noastră atotştiitoare. Răsfoindu-l pe Ioan Penescu, mă gîndesc la cît de utilă ar fi chiar şi această învăţătură dintr-un început de lume, pentru mult prea nărăvaşa noastră populaţie feminină.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
