Biserica Ortodoxă şi îmbătarea norodului
Multă vreme, Biserica Ortodoxă a fost, prin forţa împrejurărilor, o instituţie foarte puternică şi mai mult decît bogată, dacă se poate spune aşa ceva. Abia secularizarea a împins-o, pentru o vreme, în umbra puterii politice, „sărăcind-o“ considerabil. Observînd astăzi înverşunarea cu care Biserica Ortodoxă aleargă după avuţii, nu pot să nu mă duc cu gîndul la trecutul atît de aproape, cînd Biserica avea cam aceeaşi îndeletnicire: să adune averi multe, cît mai multe, fără să vrea să le chivernisească întru ajutorarea creştinului care, de teama „judecăţii“, i le-a dăruit.
Una dintre principalele surse de venit ale Bisericii provine din vînzarea vinului şi a rachiului. Mare proprietară de vii şi livezi, Biserica comercializeză, an de an, alcoolul ieşit din teascuri şi alambicuri. Mai trebuie ştiut că, fiind prima putere într-un stat slab, Biserica beneficiază de o serie de monopoluri; printre ele se află şi acela de a vinde vinul în premieră, ca să zic aşa. Cu alte cuvinte, cîrciumile de pe moşiile mănăstirilor (şi aparţinînd mănăstirilor) au dreptul să-şi vîndă vinul înaintea celorlalţi proprietari de cîrciumi din zonă. De aici – o serie de conflicte care străbat istoria şi stau mărturie cu privire la spiritul „evlavios“ al clericilor noştri, atît de des invocat de Preasfinţii noştri Părinţi de ceva vreme încoace.
Să vă dau un exemplu: 19 septembrie 1798, Polovragi, judeţul Gorj – an bun pentru struguri, aşa că s-a făcut tulburelul „în destul“, atît prin butoaiele sătenilor, cît şi prin pivniţele mănăstirii. Aflat într-o regiune de răscruce a mai multor drumuri, satul Polovragi are, se pare, mai multe cîrciumi decît locuitori. Călugării şi ţăranii deschid sezonul la vînzarea vinului şi se şicanează reciproc în găsirea de clienţi. Dominată numeric de numărul cîrciumilor laice, mănăstirea, prin vocea stareţului, protestează şi cere respectarea dreptului pe care l-au avut de veacuri, acela de a-i îmbăta pe săteni, ciobani şi trecători pînă se vor goli butoaiele de prin pivniţele mănăstireşti, promiţînd să-i lase şi pe ceilalţi cîrciumari să-şi facă meseria abia după. Dar pas de te înţelege cu sătenii, prinşi de gustul dulce al tulburelului proaspăt. Supărat, egumenul Iosif al mănăstirii Polovragi scrie direct la Mitropolie, cerînd intervenţie, sprijin, pedepsirea satului, cu plîngerea că: în sat ar exista vreo „douăsprezece cîrciumi“ unde, „cu semeţie“, sătenii ar vinde „vin i rachiu“ în ciuda „ponturilor“ existente, care ar fi trebuit să acorde prioritate vinului bisericesc. Şi, pentru că este vorba de puterea şi, mai ales, veniturile Bisericii, mitropolitul Dositei Filitti intervine. Aduşi cu forţa, şi prin mumbaşir, la Bucureşti, sătenii din Polovragi îl asigură pe mitropolit că nici gînd să fie în satul lor douăsprezece cîrciumi, că-s cam multe, doar aşa, vreo trei s-or găsi. Cum nu-i crede, îi obligă la prestarea jurămîntului. Şi... sătenii fug, lăsîndu-l pe mitropolit „încredinţat“ că averea mănăstirii se păgubeşte prin astfel de vicleni. Aşa că mitropolitul Dositei îi scrie vătafului Ursache, din plaiul Novaci, cu grea poruncă şi grea afurisanie, să se pogoare pînă la Polovragi, să numere cîrciumile din sat. Dacă va găsi mai mult de trei, adică peste cele stăpînite şi administrate de mănăstirea Polovragi, vătaful Ursache primeşte voie şi poruncă să taie cepurile şi să pecetluiască buţile cu vin, iar vinovaţii să fie trimişi la Bucureşti spre a fi pedepsiţi.
Acum, să nu ne închipuim că pe mitropolitul Dositei Filitti, un vlădică destul de luminat, de altminteri, îl deranjează foarte tare alcoolismul din lumea rurală. Douăsprezece cîrciumi într-un sat pare enorm şi chiar este foarte mult, şi fac, de fapt, concurenţă cîrciumilor mănăstirii Polovragi. Or, acest lucru este mult mai important decît sănătatea naţiei.
Povestea aceasta este regăsită frecvent în documentele vremii, doar satele şi personajele sînt altele, dar conflictul pentru supremaţia beţiei este mereu acelaşi. Şi, cum Biserica are cîrciumi prin toată Valahia (şi Moldova), vă imaginaţi concurenţa acerbă iscată, în ciuda dreptului de monopol.
Să nu credeţi acum că banii strînşi din astfel de afaceri, mulţi şi foarte mulţi, ar fi fost investiţi în educaţie sau în păstorirea unor aşezăminte sociale. Chemată doar să ridice „spitale spirituale“, cum euforic se exprima mai zilele trecute Patriarhul nostru, Biserica Ortodoxă s-a risipit pe sine în construcţii megalomanice ineficiente, şi de care s-a dezis, odată scopul atins. Or, scopul ei se cam pierde pe potecile umblate ale lăcomiei.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
