Feminismul românesc la început de veac
La 1904, revista Moda Nouă Ilustrată publică un manifest al unei ipotetice mişcări feministe româneşti. La această epocă, mişcarea feministă este destul de firavă, dat fiind că analfabetismul domină, mai ales, populaţia feminină. Iar Constanţa Dunca-Schiau, una dintre cele mai perseverente militante pentru drepturile femeilor, trece, probabil, printr-o perioadă de îndoieli cu privire la eficienţa bătăliilor sale. Articolul intitulat „Mişcarea feministă“ – anonim, cum îi stă bine oricărui articol acuzator din presa românească – o acuză tocmai pe Constanţa Dunca-Schiau de promovarea unor idei antifeministe. De la tribuna Ateneului, într-o conferinţă publică: „Domnia Sa a combătut femenismul şi a preconizat perpetuarea vechişiţ stări de lucruri, adică: femeie mamă şi gospodină“, se scrie la Moda Nouă. Or, Constanţa Dunca-Schiau, cu studii de pedagogie la Collège de France, îşi dedicase mare parte din viaţă promovării femeilor în spaţiul public, prin organizarea unei educaţii specifice. Nu ştim ce va fi spus Constanţa Dunca-Schiau în conferinţa de la Ateneu, sau poate arhivele ne vor spune cîte ceva, ceea ce mă interesează acum este acest feminism parţial, propus de Moda Nouă.
Mai întîi de toate, starea feminismului românesc se află în plină dezbatere, o dezbatere destul de aprigă şi de aprinsă: „Se agită şi la noi ideia feministă“, se scrie. S-au ţinut conferinţe, pro şi contra, presa s-a implicat publicînd opinii şi păreri. Iar părerile contra, rostite de la marile tribune publice, nu fură tocmai blînde, ci pline de „trivialităţi şi exemple dezonorante“. Rezultatul este, mai degrabă, slab: „Nimeni însă n-a spus hotărîtor dacă feminismul, aşa cum se înţelege în ţările occidentale, ar fi în detrimentul organizării noastre sociale.“ Şi apoi, cu cine să promovezi mişcarea feministă? Şi cui îi pasă? Iată ce spune Moda Nouă: „Populaţiunea rurală n-are nici idee de feminism, iar majoritatea fetelor de ţară nu ştiu nici să coasă! Dînsele devin fabrici de copii, şi atît!“ De cealaltă parte a baricadei, în lumea urbană: „Aristocraţimea şi burghezimea avută îşi cresc fetele foarte superficial şi numai cu o oarecare educaţie de salon.“ Şi atunci, feminism în România promovează numai o minoritate: „burghezimea săracă“. Întreb şi eu, cum întreabă şi Moda Nouă: „Apoi dacă lucrurile stau astfel – şi cu toţii o ştim bine că aşa este –, bine este să fim anti-feminişti?“ Păi, nu prea, ne spune autoarea, o femeie care vede feminismul „izvorît din necesităţile sociale“, într-o „epocă de libertate“, cînd femeia nu mai poate rămîne „esclusiv sub dependenţa absolută a bărbatului, fără drepturi de a se putea cel puţin administra singură.“ Feminismul acesta, de început de secol XX, luptă, mai ales, pentru dreptul la muncă al femeilor singure. Ele sînt, de fapt, primele victime ale procesului de modernizare. Lăsate de izbelişte, fără educaţie, fără meserie, celibatarele şi văduvele sînt expuse sărăciei, mizeriei şi prostituţiei („trebuie să recurgă la cele mai triste mijloace ca să aibă pîinea cea de toate zilele“). Pentru ele se luptă Moda Nouă, propunînd un feminism în etape, care să le ridice prin dreptul de a învăţa o meserie, de a profesa, de a-şi cîştiga traiul de fiecare zi, avînd independenţă economică. Pentru ele propune, ca exemple demne de urmat, cîteva personaje active, aduse tocmai din America, acolo unde femeile sînt active şi inteligente. Doar acolo, Emma Sheridan poate fi asistentă pe lîngă ministrul de Externe, promovare dobîndită datorită talentelor sale lingvistice – cunoaşte la perfecţiune şapte limbi străine; doar acolo, Margaret Hanna se ocupă de corespondenţa diplomatică în acelaşi minister, ajutîndu-se de franceză şi spaniolă; doar acolo, Clara Graecen poate fi o stenografă abilă şi, tot acolo, Estelle Reel poate ocupa postul de inspectoare a tuturor şcolilor indiene. Reale sau imaginare, exemplele ar trebui să le ajute pe cititoarele gazetei Moda Nouă să se angajeze în lupta pentru drepturile lor, lăsînd, pentru o vreme, frivolitatea hainelor şi a saloanelor. „De ce să nu se încurajeze tendinţa, de altfel naturală, a femeei de a se emancipa de tutela bărbatului şi a învăţa de a trăi prin ea însăşi?“
Întrebarea este mai actuală decît am vrea să credem. Şi astăzi, feminismul românesc este destul de precar, atît ca formă de manifestare, cît şi ca formă de reprezentare. Unii spun că ortodoxismul nostru ar fi de vină, îndemnîndu-ne – mai ales pe noi, femeile – să ne ascundem sub pulpana patriarhală, preferînd supunerea, unei singurătăţi emancipatoare. Aşa o fi?!
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
