Florăria lui Ianache Kogălniceanu
La 1 martie 1835, Ianache Kogălniceanu îl tocmeşte grădinar pe Gheorghe Bude, bun prilej de a întocmi un contract, dar şi de a-i preda grădina cu „oalile ce s-au găsit în florărie“. Grădinarul Gheorghe Bude primeşte, odată cu florăria, şi grija tuturor „grădinilor“, fie că se află la via de la Copou sau la via de la Socola ori în ogradă. Flori, pomi, verdeţuri trebuie îngrijite, curăţite, hultuite, sporite; chiar şi zarzavaturile trec sub supravegherea grădinarului: „Iar aceli pentru mîncare – maroli (lăptuci), bob, mazăre, fasoli şi altili ce dumnealui va voi, fiind îndestul loc la vie ot Copou, are a mi le da dumnealui, avînd a mă îngriji a le semăna în vreme cuviincioasă şi a le purta de grijă“, se angajează grădinarul. Pentru această slujbă, grădinarul Gheorghe Bude primeşte o simbrie de 500 de lei pe an, dar şi toate cele necesare hranei de fiecare zi, adică: „şase merţe făină, însă trei de grîu, alti trei de păpuşoi, doisprezece oca lumînări, socotind una oca pe lună, una oca carne, şi una oca pi toată ziua, şi un mascur la sărbătorile Crăciunului.“ Florăria lui Ianache Kogălniceanu are 29 de alămîi, 3 dafini buni şi 3 dafini proşti, 5 rodii, 6 berbini (verbină), 8 iasomii, 19 trandafiri de lună, 8 olendri, 19 maghiranuri, 32 gheranii vechi (geranium?), 67 garoafi fir, oali puse la table, 18 rozmarinuri, 5 carolina, 6 crizante, 6 pelarionuri tărcate (pelargonium gardilorum – muşcate), 7 pelarionuri cu o frunză ca de stejar (indruşaim), 4 passiflori, 15 pelarionuri, 6 alti pelarionuri, 5 alti feluri de pelarionuri tije, 72 micşunele roşii, 8 ornitogaluri (ornithogalum) – şerpi de mari, 12 contufina sau smochină arăpească, 4 şerpi, 6 ţepi de mare, 1 crin de America, pus în grădină, 4 anghinari de mari, 5 pui de portocali, 21 de anghinari spori, 4 smochini, 2 cartopuri (cartof?), 3 crini de America, 6 grasula (crassula ovata sau arborele de jad), 4 salvie africană. Plantele din florăria şi grădinile lui Ianache Kogălniceanu sînt mult mai numeroase (520 de oale), dar atît de încîlcit adaptate că, pentru unele, deşi cred eu că am descifrat corect, nu prea am reuşit să le găsesc echivalentul.
Grădinarul primeşte şi o bună „colecţie“ de seminţe, printre care se află alte şi alte flori: micşunele roşii, galbene, primăvăratice, bătute, gardenia, mătăciune şi mătăciune mirositoare, nalbă mare, dar şi cîteva seminţe de curechi nemţeşti, ridichi de lună, andive sau salată căpăţînă. Lista aceasta, aparent neimportantă, îmi pune o serie de întrebări cu privire la vocabular, la preferinţe, la flora preferată. De pildă, mă întreb de ce nu se află în florăria boierului Kogălniceanu cîteva lalele sau zambile ori narcise. Laleaua este floarea preferată a Imperiului Otoman, venerată, astfel încît o epocă întreagă avea să-i poarte numele (Lâle Devri, 1718-1730). (Să fi fost plantate prin grădini?) Găsim oleandri şi iasomii aduse din Orient, flori din America şi salvie din Africa sau altele de prin Europa, dar cu denumiri latineşti. Muşcata, atît de prezentă, este inventariată (de diferite soiuri) sub numele de „pelarioane“. Cînd începe să fie cultivată şi cînd îşi ia numele cunoscut astăzi? Numele folosit astăzi l-am preluat de la fraţii noştri bulgari. Dar pelarioanele cu frunze de stejar, care nu pot fi decît indruşaimi? Numele vine din limba turcă şi, totuşi, în inventar apare altfel. De ce? Să fie Gheorghe Bude un „botanist“ atît de priceput, astfel încît nu poate recunoaşte florile decît pe latineşte? Nu prea cred. Că altminteri, chiar şi varza ar fi latinească, şi nu curechi moldoveneşti. Sau, mai degrabă, este vorba de fanfaronada specifică boierimii noastre, unde dă bine să ai în florărie pelarioane, dar nu muşcate? Mai este de observat că ne aflăm în epoca în care cartoful se cultivă încă în seră, pentru florile sale, şi nu pentru hrană. La aceeaşi epocă, mitropoliţii, din ambele Principate, elaborează circulare prin care îndeamnă populaţia să cultive cartofi prin grădină, datorită rezistenţei lor la secetă. Dar, cum cartoful este asociat cu pămîntul şi hrana pentru animale, ajunge mai întîi rachiu şi abia mult mai tîrziu în tigăile gospodinelor.
De la această „colecţie“ de oale din florăria de pe Copou, o întreagă cercetare se poate dezvolta. Ce flori decorează grădinile boierilor noştri rămîne o întrebare deschisă, fără prea multe răspunsuri încă.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
