Cercetarea românească cu sacoşa de rafie

Pretenţiile guvernanţilor noştri din ultimele două decenii sînt cît se poate de mirobolante în ceea ce priveşte evaluarea cercetării româneşti. Aserţiunea este valabilă şi în cazul educaţiei. Să mă explic: mai-marii de prin departamentele de Cercetare şi Educaţie impun criteriile de evaluare cele mai performante din Europa, emit pretenţii, construiesc şi lansează proiecte de cercetare interdisciplinară, vorbesc de competenţă şi meritocraţie în promovările academice, promit modalităţi de valorizare corectă şi eficientă a diplomelor academice şi... pămîntul e mare... cîte nu ne-a fost dat să mai auzim. Dar, după ce se narează norma, comunitatea profesorală şi cercetătoare priveşte cu scepticism şi se întoarce plictisită la vechile practici, în care totul devine posibil... fără prea multă meritocraţie... fără buget, dar, sigur, cu multe, multe promisiuni şi pretenţii.  

Or, în comunitatea academică, o practică a rămas nezdruncinată de mai bine de două decenii: cercetarea cu sacoşa de rafie. Sacoşa de rafie s-a impus în ultimul deceniu, fiind mai trainică şi suportînd kilogramele de inteligenţă migratoare, dar am prins şi vremurile cînd ştiinţa şi inteligenţa românească se transportau cu sacoşa de 1 leu. Despre ce este vorba? Păi, lucrurile stau cam aşa: în orice institut şi instituţie de cercetare din lumea civilizată, există un serviciu de distribuire a operelor membrilor. Cu alte cuvinte, cercetătorul, profesorul, laboratorul materializează rezultatele activităţii în cărţi şi reviste care ar trebui difuzate. Ca toate aceste opere să aibă vizibilitate, să fie citite şi citate, să aibă un impact (că tot s-a emis şi impus conceptul de „factor de impact“), ele ar trebui să circule, să fie difuzate, să ajungă cu precădere în bibliotecile altor centre de cercetare academică. Ar trebui ca pe lîngă fiecare instituţie – posesoare de reviste ştiinţifice şi de cercetare – să funcţioneze un serviciu de difuzare, de schimb interacademic instituţionalizat. 

Dar atît Ministerul nostru de Educaţie şi Cercetare, cît şi Academia Română s-au grăbit să claseze reviste şi opere, să impună şi să pretindă clasificări ERIH, ISI şi altele neştiute, lăsînd căratul... pe seama sacoşelor de rafie. Aşa că, de la Bucureşti la Iaşi şi de la Cluj la Paris, la Viena, la Berlin, Roma sau Geneva, inteligenţa românească circulă şi ajunge în sacoşele de rafie.  

Că tot m-am întors acum de la Iaşi cu o sacoşă enormă de cărţi, adunînd de toate pentru toată lumea, reviste şi cărţi difuzate precar, de instituţii fără bugete şi mai ales fără imaginaţie. Aşa că, un bun prieten grijuliu mi-a adus vreo zece exemplare, frumos aşezate într-o sacoşă de Carrefour, avertizîndu-mă: „Ţi-am pus şi o sacoşă de la Mega Image că parcă-i mai rezistentă, în caz că se rupe asta.“ Cîţi dintre voi n-au dus, printre chiloţi şi deodorante, printre pijamale şi cămăşi, printre ghete şi ciorapi, cărţi şi reviste acolo unde interesele patriei o cereau? Şi, pentru că inteligenţa patriei se măsoară în kilograme, cîţi dintre voi n-aţi fost apostrofaţi, prin aeroporturi, cu: „Ce-aveţi, doamnă, acolo, cărămizi? Ia uite, sări cîntarul!“ Şi, apoi, disperaţi să nu cumva să se piardă tezaurul inteligenţei autohtone, v-aţi milogit de unul, de altul, cu bagaje mai puţin stufoase, să vă preia o parte din greutatea academică. Cum împachetatul are logica lui, operaţiunea de desfacere a valizei şi de transfer se dovedeşte a fi deseori o etalare inestetică, cînd totul sare din coardele bagajului şi se împrăştie în văzul tuturor. Cîţi dintre voi n-aţi tras de sacoşele de rafie, alea dungate, cu roşu, verde sau albastru, prin trenurile patriei, veghind ore în şir la soarta inteligenţei care ar fi putut fi şterpelită de niscai ageamii? Visînd comori nebănuite, şterpelitorii le-ar fi abandonat la prima pubelă, îngroziţi de cultură, dar mai ales de greutatea acestei culturi. Cîţi dintre voi n-aţi tîrît de aceste sacoşe prin tramvaie şi autobuze, pe la reuniuni şi conferinţe, prin restaurante şi dejunuri de lucru? 

Dacă opera individuală se pretează oarecum la sacoşa de rafie, revistele academice şi ştiinţifice au nevoie de o instituţionalizare. Toţi miniştrii s-au grăbit să le claseze şi indexeze, cerînd grabnica lor recunoaştere, fără să se sinchisească prea tare de difuzarea necesară vizibilităţii. Cînd pui pe masa unei biblioteci străine o revistă românească, ţi se răspunde inevitabil cu întrebarea: „Nu s-ar putea semna un protocol cu instituţia dumneavoastră, astfel încît să primim regulat revista aceasta? Colecţia noastră este plină de găuri şi noi sîntem interesaţi să primim regulat şi instituţional această revistă.“   

Cam aşa este şi cercetarea românească, anemică şi plictisită, tîrîndu-se alene prin lume, într-o sacoşă de rafie. Pretindem prezenţa într-o serie de baze de date, dar abia de încăpem într-o umilă sacoşă de rafie.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.