Trivialitatea temelor de cercetare în România
De cîţiva ani buni, m-am afundat şi înfundat în teme de cercetare fireşti şi utile pentru cunoaşterea unei societăţi – gîndeam eu şi gîndesc încă. Am ajuns aici prin lecturi destul de insistente şi de consistente de prin literaturile străine. Acolo, teme ca sexualitatea, prostituţia, amenajarea şi organizarea spaţiului public, igiena, familia sînt privite ca lucruri importante, capabile să releve teorii aplicabile societăţilor contemporane. De la Michel Foucault şi a sa Istorie a sexualităţii, şi pînă la Alain Corbin şi a sa analiză asupra Miasmelor, de la Bernard Capp şi a sa Cînd bîrfele se întîlnesc, pînă la Roger-Henri Guerrand şi minunata sa analiză despre Locurile comodităţii, de la David Nash şi a sa teorie asupra Culturii ruşinii, şi pînă la Thomas Brennen şi a sa cercetare pe Cîrciumi şi clasa muncitoare, temele au devenit analize esenţiale publicate de marile edituri ale lumii, precum Oxford, Cambridge, Gallimard sau Routledge. Pe la noi... ca pe la noi...
Cînd am început, în 1999, să studiez cam aceleaşi teme de cercetare, am fost privită cu suspiciune şi etichetată drept „fata cu zestrea“ şi chiar „fata aia cu sodomiţii“, mai ales de către generaţia mai veche, pentru care istoria politică şi evenimenţială constituia pilonul oricărei bune cercetări.
Suspiciunea a rămas şi m-a urmărit din partea tuturor, de altminteri. Sexualitatea nu putea, nu poate fi decît o temă de cercetare „trivială“. O cercetare despre apariţia şi evoluţia „comodităţilor“ (adică a toaletelor, private şi publice) este cît se poate de „înjositoare“. La fel de lamentabile sînt şi subiectele: prostituţia ca fenomen social, miasme şi salubritate, prezenţa maidanezului în spaţiul public, copilul şi copilăria etc. După două decenii, istoria politică le domină pe toate celelalte. Să propui o carte despre „revoluţionarul“ Tudor Vladimirescu este glorios, dar să analizezi igiena din preajma anului 1821 este mai mult decît secundar. Sau, cu indulgenţă, o temă pitorească, dar neserioasă. Să faci o traducere din Istoria Corpului (volume coordonate de Georges Vigarello şi Alain Corbin) este cît se poate de onest, dar să propui o antropologie a corpului în ţările române nu mai este atît de onest.
Dincolo de experienţa personală, legată de abordarea unor teme de o neseriozitate scandaloasă, se impune experienţa didactică. Studenţii mei de la Litere, Ştiinţe Politice sau Sociologie (în an terminal, la master) mă privesc ca pe un extraterestru al lucrurilor scandaloase. Lor le aparţine eticheta de teme de cercetare „triviale“ asupra cărora nu s-ar apleca nici dacă ar muri de foame. Or, la fiecare curs încerc să leg temele mele de istorie socială, de posibile subiecte de cercetare, din perspectivă contemporană. Dacă luăm ca exemplu subiectul prostituţiei, am observa că cercetarea s-ar putea orienta către direcţii atît de necesare pentru societatea românească contemporană: maladiile veneriene, statutul femeii, traficul de persoane, criminalitatea, abandonul, legislaţia în domeniu etc. Am putea afla, prin rezultatele cercetării, de ce încă nu avem o lege în acest domeniu şi de ce avem un număr atît de mare de bolnavi de sifilis sau de HIV, de ce femeia continuă să trăiască în paradigma patriahală. Cîte nu s-ar putea spune. Sau tema „înjositoare“ a toaletelor publice: am putea afla locul igienei în viaţa românului, gradul de civilitate al naţiei sau cui „aparţine“, la urma urmei, spaţiul public. Sau maidanezul şi locul lui în viaţa noastră. Iar aici, cartea profesorului Vintilă Mihăilescu (Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Cartier, 2013) dovedeşte nu numai necesitatea unei astfel de abordări, ci şi erudiţia cu care poate fi analizată o temă de cercetare şi scoasă din anonimatul „trivialităţii“ .
Cum spuneam, studenţii mei nu sînt încîntaţi de astfel de teme – vulgare, degradante, ruşinoase chiar. Jumătate dintre ei se visează consilieri pe la Bruxelles, înmănuşaţi şi costumaţi, oferind consultanţă, nu ştiu încă prea bine de care, un sfert – directori de case de sondare a opiniei publice, dîndu-şi cu părerea despre orice, şi celălalt sfert nu prea vrea nimic.
Şi apoi, pot eu să-i condamn? Cercetarea presupune mii de ore de arhive, alte mii de ore petrecute pe teren şi prin anchete, cunoaşterea unor limbi vechi, de mult apuse, inspiraţie, lecturi, răbdare, buzunare goale, desconsiderare (din cauze deja menţionate) şi multe altele. Bruxelles-ul le surîde larg, îmbiindu-i cu mirajul prosperităţii şi mai ales al unei sastiseli de lungă durată. Aşa că nu pot decît să le urez succes şi să mă compromit iremediabil cu cercetarea în curs, dedicată amenajării şi organizării spaţiului public.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
