La masa bolnavului

Spitalul este, la noi, o instituţie privată, mai întîi şi întîi de toate. Domni şi boieri, purtaţi de valul filantropiei, specific epocii, se lansează în ridicarea de clădiri publice pentru ajutorarea celor nevoiaşi şi bolnavi. Iniţiativele lăudabile ţin însă cît boierul fondator şi filantrop are bani şi bunăvoinţă, pentru ca mai apoi spitalul să se amestece cu drumurile moştenitorilor şi ale moştenirilor. Modernitatea şi prezenţa activă a medicului în cîmpul puterii vor coagula toate aceste iniţiative private, conducîndu-le către proiecte publice, ca să zicem aşa. Cu această ocazie, spitalele încep să aibă regulamente şi medici care să le alcătuiască şi mai ales să supravegheze punerea lor în aplicare. Dieta bolnavului devine un factor important în regulamentele acestor spitale.

Cînd medicul Constantin Caracaş lucrează la ridicarea Spitalului Filantropia (1811), el îl înzestrează şi cu un regulament prin care stabileşte hrana ce ar trebui să se dea bolnavilor. „Toţi bolnavii vor avea dimineaţă la micul dejun bulion, adică supă“ – scrie Constantin Caracaş. Acest bulion este o amestecătură „consistentă“ de „orez, fidea, arpacaş sau griş cu apă sau zeamă de carne“. Supa consistentă se administrează mai ales celor care suferă de „inflamaţii sau de maladii acute ale pieptului“. La prînz, bolnavul se reîntîlneşte cu bulionul căruia i se adaugă ceva jimblă (150 de dramuri), cît despre friptură... numai „cînd medicul va prescrie“. Vinul şi rachiul sînt încă „alimente“, utile în dieta bolnavilor, aşa că medicul prescrie 100 de dramuri de vin şi 10 dramuri de rachiu cu posibilitatea de a se mări raţia „dacă va fi de trebuinţă“. Cina de seară nu există.

La Spitalul Sfîntul Spiridon din Iaşi, cheltuielile aferente anului 1837 acoperă hrana oferită diferitelor boli. De pildă, la recomandarea medicului, un bolnav primea 150 dramuri carne pe zi (dacă nu era post), zarzavaturi, ciorbalîcuri, pîine şi jimblă, crupe, orez, vin. Pentru cei slăbiţi, se prevedea un pui sau o jumătate de pui (în funcţie de constituţie), dar doar pentru o anumită perioadă de timp. Înainte de a se ajunge aici, condica de cheltuieli a spitalului, păstrată decenii la rînd, cheltuieli consemnate cu grijă aproape pe fiecare an, nu mai este atît de generoasă, ţinînd seama doar de banii cheltuiţi cu hrana bolnavilor sau cu ţinerea unui bucătar şi a unor ajutoare, fără a detalia bucatele.

Prin Regulamentele Organice, Eforia Spitalelor avea să ia sub administraţia sa toate spitalele din Ţara Românească şi să fixeze o masă comună pentru toţi, adaptată în funcţie de boală, asta doar dacă se întîmpla să se potrivească suferinţa cu resursele din cămară. La 1832, această Eforie a Spitalelor prevede următorul program de hrană: la 6 dimineaţa, bolnavul primeşte o supă cu zeamă de carne şi pîine prăjită, la prînz – o ciorbă de orez sau arpacaş, un fel de bucate cu carne şi zarzavaturi (cartofi, morcovi, gulii, bame), iar la cină, la ora 7 – o ciorbă ca la prînz, care ar trebui să conţină şi bucăţi de carne, friptură „după trebuinţă“. Pîinea şi carnea sînt date cu măsură: 200 grame de jimblă şi 110 grame de carne şi, dacă medicul crede de cuviinţă, se adaugă şi ceva vin.

Legătura dintre mîncare şi maladie începe să se înfiripe în minţile tuturor, mai ales cînd doctorul este acceptat ca stăpînul neconstestat al actului medical. În Aşezămîntul Spitalului Brâncovenesc, ctitora, Safta Brâncoveanu, se supune doctorului pe care îl aduce în prim-plan, în toate cele. Aşadar, şi atunci cînd este vorba de hrană: economul nu poate slobozi hrana bolnavilor din cămară decît urmînd „după foaea ce de cu seară va priimi, subt iscălitura hirurgului, în toate zilile, scoasă întocmai după condica dietii ce iscăleşte pe toată zioa de dohtor“.

Or, regulamentele cu regulamentele şi realităţile cu realităţile. Ce va fi ajuns pe masa bolnavilor ne spune tot medicul Constantin Caracaş, care observă că „hrana bolnavilor este neregulată, proastă şi neconformă cu dieta rînduită de medic“. Toţi bolnavii, de la mic la mare, suferinzi de dizenterie sau oftică, se hrănesc cu varză, dovlecei, prune şi spanac, amestecate cu ceva arpacaş şi ceva carne de oaie. Acum, îşi poate închipui oricine ce poate să urmeze...

Nici astăzi, hrana nu prea constituie o preocupare pentru sistemul nostru medical. Că or fi banii de vină, că or fi pacienţii mofturoşi sau doar indiferenţa tuturor, nu prea ştiu. Sentinţa medicului Constantin Caracaş ar trebui revizitată: „Pe cît sînt de necesarii la un bolnav medicamenele, tot atît este şi hrana“.

Dar cine să audă şi mai ales să asculte...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.