Violenţa împotriva femeilor – un fleac
Trecu şi Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor. Fu pe 25 noiembrie. Ne aflăm, conform calendarului, în perioada celor 16 zile de activism care ar trebui să pregătească o altă mare sărbătoare: 10 decembrie, Ziua Mondială a Drepturilor Omului. Pe la noi e linişte, celebrarăm cum ne pricepurăm. Lansarăm un cîntec şi apoi ne refugiarăm pe la casele noastre. Veni zăpada... Şi iarna grea... Nici eu nu făcui mare lucru... Am întrebat studentele, studenţii, despre ziua asta, despre violenţa domestică... Tăcere... Mi-am chestionat rudele de prin ţară, prietenii, amicii... Aceeaşi tăcere. Prin presă, ceva destul de şters...
Or, violenţa nu se opreşte de la sine, ci dimpotrivă se adînceşte pe măsură ce educaţia devine din ce în ce mai lăsată la voia întîmplării, iar resursele se afundă în mizerie... Degeaba punem noi pe note muzicale protestul şi activismul (şi apreciez atît gestul trupei Taxi, cît şi prestaţia „actriţei“), dacă cel două nu sînt însoţite de măsuri concrete.
La Văscăuţi sau la Ciorogîrla, la Deveselu sau la Agigea, lumea şi, mai ales, femeile n-au prea auzit de ziua asta. Şi chiar de ar fi auzit, la ce le-ar folosi? Violenţă domestică? Violenţă împotriva femeilor? Un fleac, de veacuri şi decenii... femeile se supun şi integrează violenţa masculină ca pe ceva normal, dat de Dumnezeu. „M-a bătut de mi-a învineţit carnea pe mine. Am zăcut vreo două luni. Şi, apoi, o luarăm de la capăt“, îmi povesteşte Ioana, femeie ajunsă la vîrsta maturităţii absolute, după vreo 30 de ani de mariaj cu lupte inegale. „Şi n-aţi avut nici o reacţie?“ a fost întrebarea firească. Răspunsul clasic: „Cum să dau eu, mamă, în el? Păi, nu mi-ar fi ruşine de sat, că el e bărbatul?“ Şi răzbunarea aşteptată: „Lasă, lasă să mă bată, că o veni şi vremea mea.“ Or, femeile tot aşteaptă să vină vremea lor de ceva veacuri şi decenii...
Cel mai normal gest care ar trebui făcut s-ar rezuma la investiţia în educaţie. Lăsate pradă celor şapte ani de-acasă, fetele nu învaţă la şcoală cum să-şi impună cu demnitate feminitatea, să-şi valorifice inteligenţa şi nici să se apere cu folos în faţa violenţei. Învăţate să se lase dominate, reproduc modelul atît în societate, cît şi în educaţia copiilor.
Modelele de pe scena publică sînt dezamăgitoare şi mai ales groteşti. Promovînd nuditatea şi frivolitatea, Andreea, Bianca, Oana sau Antonia reproduc un drum deja ştiut şi cunoscut de toate Penele sau Mimicile de prin uliţele şi mahalalele istoriei noastre. Pe scena politică, modelele sînt înduioşător de penibile. Elenele, Amaliile, Magdele şi Oanele se bat în declaraţii de mîna a doua, postînd în roluri de secretare şi trasîndu-şi competenţele doar în servirea cafelelor pentru şefi, cu linguşirile aferente. „Rolul femeii în societate este să vegheze şi să asigure viitorul copiilor“, sună o recentă declaraţie, femeia afundîndu-se în „programări genetice“ şi tămîieri demne de o secretară, şi nu de un om politic. Asta, în timp ce Ecaterinele deştepte se lasă „garantate“ de nătărăi vanghelişti, asumîndu-şi inferioritatea şi mai ales dorinţa de a fi dominate, chiar şi cînd nu este nevoie. Or, într-o asemenea companie de reprezentare publică, din care lipsesc valorile, responsabilitatea, inteligenţa, discreţia, bunul simţ şi chiar feminitatea, femeile din România privesc şi aleg ce privesc... Sau nu aleg deloc, afundîndu-se în patriarhat şi acceptare, visînd să răzbească în viaţă ca una dintre fetele de la TV, prin labirintul lumii masculine. Cînd pleci la drum ţintind poziţia de secretară, nu poţi cere decît respectul datorat unei secretare.
Şi mai este apoi şi sărăcia, sărăcia care înghite orice iniţiativă, orice dorinţă, orice luptă. Cu slujbe sau fără slujbe, dar cu copii şi casă grea, femeile din România n-au şansa unei alegeri şi nici curajul de a face o altă alegere. Dependenţa economică creează conformism şi supunere... Lumea rurală este adînc pierdută în această supunere... Degeaba îi spun eu Ioanei că poate să plece, că are dreptul la viaţă fără violenţă, degeaba îi vorbesc de drepturi, egalităţi şi libertăţi, că mă priveşte lung, numărînd parcă în gînd leuţii rămaşi pînă la pensia următoare, şi exclamă cu tristeţe: „Doamnă, fiecare şi le ştie pe ale lui.“ Mă simt ca revoluţionarii paşoptişti, plecaţi să schimbe lumea asta a noastră, şi întîmpinaţi cu indiferenţă, deseori alungaţi, cînd propovăduiau libertatea şi egalitatea în vremuri în care nu existau nici măcar cuvintele...
Violenţa pare, aşadar, doar un fleac, cînd sînt atît de multe altele la rînd...
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
