Să comasăm şi să dăm foc...
Cum nu prea mai avem bani de cultură, aşa cum nu prea mai sînt bani de cercetare, şi nici pentru educaţie – valori importante pentru orice ţară, dar nu şi pentru ţara mea –, propun stimaţilor guvernanţi să începem cu bibliotecile, că oricum nu folosesc la nimic. De altminteri, domnul prim-ministru a şi început, cu Biblioteca Pedagogică. Aşa că, iată, îi ofer cîteva sugestii: mai întîi, să comasăm bibliotecile arhivelor cu Biblioteca Academiei, apoi cu cele municipale şi cu cea naţională. Să se ridice una mare, mare de tot, aşa, cît Catedrala Mîntuirii Neamului. Şi, ca să nu crape Preafericitul de necaz – Doamne, iartă-mă –, după comasare să-i dea dl prim-ministru foc şi... gata, am scăpat de risipă.
Oricum, starea lor de funcţionare este la limita mizeriei, cu program redus şi servicii minimale. De luni bune, pendulez între bibliotecile arhivelor şi Biblioteca Academiei Române, între Bucureşti, Rîmnicu Vîlcea, Ploieşti, Braşov, Iaşi. Or, situaţia întîlnită este mai mult decît ilară şi jalnică. Proprietară a unui patrimoniu inestimabil, instituţia Arhivelor Statului, pusă sub controlul Ministerului de Interne, are cele mai proaste biblioteci. Încropite repede, după 1989, bibliotecile stau înghesuite în cîteva odăi meschin de mici. Într-o cameră prost iluminată şi insuficient aerisită, se îngrămădesc cercetători şi simpli cititori sau revendicatori de diferite acte. Ca să nu vă duc prin provincie, vă ofer ca exemplu chiar Biblioteca Arhivelor Centrale. O zi de lucru arată cam aşa: de pe la prima oră a dimineţii, sala de lectură, de vreo 20 de locuri, începe să fie luată cu asalt, mai întîi de tagma celor fără nici un scop ştiinţific, care sînt doar căutători de ceva, nici ei nu ştiu prea bine de ce. Au între 60 şi 102 ani. Au treabă, n-au treabă – sînt la Arhive; au treabă, n-au treabă – frunzăresc orice; au treabă, n-au treabă – le sună telefonul mai ceva ca la 112; au treabă, n-au treabă – vorbesc la telefon. Dacă ai curajul să le atragi atenţia, îţi răspund cu: „Duduiţă dragă, da’ ce te superi mata acu’ că vorbesc eu la telefon? Să ştii mata că pă mine nu mă deranjează să-i aud pe alţii vorbind. Mai trece vremea.“ Şi uite-aşa, mai trece ceva vreme şi încep să apară cercetătorii, blindaţi de aparate foto, laptopuri, scannere, dosare, caiete, pixuri, creioane, telefoane. Îi vezi cum se opresc în uşă, încărcaţi ca pentru o expediţie de durată, miraţi că nu-şi găsesc ei un scaun, darmite coşcogeamitea aparatură adiacentă. Pentru o clipă, totul se opreşte... Şi, deodată: o foială fojgăitoare se pune în mişcare pentru a face loc domnului cercetător. Pe la amiază, sala de lectură este deja mai mult decît plină, mai ceva ca maxitaxi-urile de altădată. Mirosurile se dezlănţuie şi se preling prin nările tuturor. Cînd miasmele devin insuportabile, cineva se încumetă să deschidă geamul… cîteva minute, atît durează, că unul dintre căutătorii de comori uitate protestează că-l trage curentul şi-l sigilează pînă la sfîrşitul zilei. După acest moment, atmosfera începe să se ofilească, la propriu şi la figurat: căldura te copleşeşte, mirosurile te îndeamnă să fugi în Cişmigiu, telefoanele zbîrnie, fîşîiala este deja parte a peisajului… Te ridici şi pleci spăsit... s-a risipit orice chef de cercetare... Umblaţi prin bibliotecile arhivelor şi asta veţi găsi. (Am ajuns, din întîmplările sorţii, în iulie 2010, în Arhivele de la Graz... Altă poveste!)
Şi, cum Ministerul de Interne a decapitat mai întîi de toate arhiviştii şi custozii, în criza noastră fără criză, documentele solicitate ajung cînd ajung şi cum ajung. Am întîlnit însă, mai ales la Vîlcea şi Iaşi, arhivişti pasionaţi de profesia lor, buni cunoscători ai arhivelor, cititori de documente vechi, unii dintre ei dornici să le scoată la lumină. Dar, cum Ministerul de Interne – şi implicit statul român – nu au nici cel mai mic interes în această direcţie, îi deprofesionalizează, suprasolicitîndu-i şi aruncîndu-i în birocraţia administrativă. Unii dintre ei publică cu acribie şi dedicaţie arhivele timpului trecut. Eu le sînt îndatorată şi le mulţumesc. Altădată, din rîndul acestor arhivişti şi mînuitori de documente se recrutau marii istorici. Menţionez doar dărnicia şi perseverenţa dovedite de Gheorghe Asachi în organizarea Arhivei Moldave. Şi, cum ne bîntuie comparatismul cu Europa, amintesc de marele istoric Michel Pastoureau, arhivist multă vreme. E drept, la Paris, nu la Vîlcea sau la Iaşi, cum ar ţine să remarce eternul nostru complex de inferioritate.
Aşa că, dragi tovarăşi guvernanţi, daţi foc la prăvălie, cum zicea odinioară Mihai Eminescu. Agonia este din ce în ce mai jalnică...
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
