Mediocritatea cotată internaţional nu mai e mediocritate?
Ha, ha, ha! A fost prima reacţie după lectura ştirii publicate pe Hotnews. Dar, după lectură, deznădejdea aia dată de mediocritatea omniprezentă se cam strecoară în suflet, paralizîndu-te de teamă.
Se spune acolo că doi profesori sîrbi s-au apucat să confecţioneze un articol cu personaje tip Disney, pentru internaţionala noastră revistă Metalurgia International, atît de rîvnită şi atît de cotată ISI. Am tras deja un semnal de alarmă cu privire la această revistă şi la nebunia criteriilor ISI, care ne apucase prin 2011. În buna tradiţie românească, nu s-a întîmplat nimic. Am ajuns să cred că rezistenţa noastră de-a lungul veacurilor s-a manifestat prin această pasivitate veselă, că doar noi dădurăm zicala „Cîinii latră, bivolul paşte.“ Acum, nu cred că e greu de închipuit că românul s-a regăsit foarte bine în postura de bivol, prins cu treburi casnice. Că altminteri, Anton Pann n-ar fi reţinut o altă zicală, punctînd fudulia semeaţă a semenilor cu urechea plecată doar spre linguşeala prolifică: „Lumea să te laude, cîinii lasă să te latre.“ Cam asta a fost şi reacţia păzitorilor de la Metalurgia.
Din păcate, farsa asta se poate reproduce şi multiplica în multe alte reviste ştiinţifice şi academice româneşti. Prin ministeriatul lui Daniel Funeriu se încercase impunerea unor norme, astfel încît revistele româneşti să atingă standarde internaţionale, unanim acceptate. Unele şi le-au asumat, altele însă... s-au grăbit să alerge cu sacul de bani şi tolba de relaţii, după indexarea ISI. Ce mi se pare aberant şi aproape ireal: adaptarea imediată a „elitei“ – să-i zic aşa – la orice. Odată revista devenită (ISI) sau măcar aflată în proces de evaluare, intelectualul nostru dă buluc să publice şi să publice, că doar primeşte punctaj, asumîndu-şi companii compromiţătoare şi mai ales posturi ridicole. Iar revista fericită (de fapt, comitetul ştiinţific) publică, compilînd suplimente, mărind numărul paginilor, micşorînd corpul de literă, trebăluind să mulţumească pe toată lumea. O veselie generală. Cine are curiozitatea (şi mai ales răbdarea) să citească astfel de reviste, devenite enciclopedii (doar ca număr de pagini), va fi surprins de asocierile bizare şi mai ales de imensul compromis asumat de cercetători competenţi, doar pentru a bifa zicerea ISI. Aşa că, prin maldărul de maculatură şi gunoaie cu pretenţii academice, veţi mai găsi şi lucrări oneste, cîteva chiar foarte bune; restul...
S-a ajuns aici, după părerea mea, doar pentru că, la noi, seriozitatea este de cumetrie în orice domeniu, în orice disciplină. O revistă de bună calitate funcţionează pe baza unor principii: acceptarea sau respingerea unui articol nu trebuie să aibă nici o legătură cu prieteniile din interiorul comitetului de redacţie, ci cu o evaluare externă. Evaluarea asta externă ar trebui să fie şi ea anonimă şi asumată, cu argumente de ordin ştiinţific, de experţi obiectivi. Or, noi nu ştim să facem expertiză obiectivă, nu numai pentru că nu este o practică curentă, ci şi pentru că nu prea avem chef să facem asta. Şi apoi, mai este şi benevolă, şi voluntară. Carevasăzică, te angajezi să faci o expertiză din respect pentru profesie şi pentru competenţă, de teama de a nu fi înghiţit de mediocritate. Cum sîntem încă în stadiul de bivoli pe păşune, chiar dacă păşunea e ceva mai doctă, cîinii mediocrităţii nu prea ne sperie. Aşteptăm să vină alţii să ne facă curat sau... să ne lase în pace...
Clasificarea ISI a făcut mai mult rău decît bine. Cercetătorul român nu s-a grăbit să publice în reviste internaţionale de prestigiu – aşadar, prezente într-un astfel de top datorită competenţei –, ci şi-a fabricat, pe loc, un surogat. Puţini sînt cei care doresc curăţenie şi competenţă în maculatura care o să ne îngroape într-o zi; aşa că au apărut foarte repede complicităţile, presiunile, amiciţiile şi altele ştiute. Revistele-surogat au crescut, au trecut prin foruri academice de recunoaştere, s-a închis ochii, s-a strîmbat un pic din nas; finalmente, s-a ştampilat de „treacă de la noi“. Gunoiul academic e tot acolo. Da’ cui îi pasă? E ISI, nu? Cu recunoaştere internaţională?! Poţi să mai conteşti ceva?! Cum zice Anton Pann: „Nerodul cînd e’ntrebat: / Cine e mai mare’n sat? / El pe loc răspunde: eu, / Că’ntărît cîinii mereu.“
Să trăim bine, cu ISI cu tot!
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
