Pasiunea pentru scientometrie, practicată la noi ca un fel de scientologie, pentru că cere adeziune unanimă, absolută, şi are nenumăraţi adepţi care cred în ea fără să o priceapă, e un fenomen simptomatic pentru o cultură intelectuală ce nu mai are nici un resort axiologic intern. O cultură minoră care începe să devină o cultură fără identitate. Faptul că consimţim să căutăm scale de valori exogene, pe care nu noi le generăm, care sunt ale altora şi nu au a face cu propria noastră tradiţie universitară, nu arată decât degradarea comunităţii academice (în cazul în care mai poate fi numită comunitate). Ne devalorizăm (poate pe bună dreptate) în ochii noștri atât de mult, încât orice e străin ne pare mai bun decât ce e al nostru, în mod axiomatic. Apelul la criterii de validare independente de opiniile şi valorile celor ce formează elita specializată, grupurile academice de cercetare din România, nu va duce la creşterea valorii muncii noastre intelectuale tocmai pentru că o falsificăm într-un "mare salt înainte" ştiinţific care deformează până şi criteriile exterioare la care recurgem. Revistele internaţionale de prestigiu nu şi l-au dobândit din pricina înregistrării în liste şi baze de date. Noi facem ca bazele de date internaţionale să se congestioneze din pricina volumului de publicaţii, ca şi cum prezenţa lor publică, actul în sine al publicării, ar avea vreo legătură cu stratificarea valorică. Valoarea nu apare la comandă. Marile inovaţii ştiinţifice nu sunt produse industrial "pe bandă". Marile gânduri nu apar atunci când te consideri birocrat mai curând decât cărturar.

În al doilea rând, şi ăsta e lucrul cel mai important, dorinţa de a găsi cu orice preţ criterii de departajare "obiective" recte cantitative arată nu numai incapacitatea noastră de a fonda o tradiţie academică şi de a ne construi propriile repere valorice cardinale ci şi pierderea totală a autonomiei intelectuale din pricina economiei hiperinflaţioniste a universităţilor şi diplomelor. Dacă spaţiul universitar e supraaglomerat în numele învăţământului superior de masă e firesc să apară nevoia unor justificări pentru consumul de resurse. Aici intervine imperativul contabil. Să numărăm contribuţia fiecăruia la propăşirea culturi! Dar cum? Numărând, aşa cum numărăm şi banii... pe care îi preţuim mai mult decât orice. Desigur că oricine nu începe să alerge când toată lumea strigă "start!" va ajunge pe undeva la urmă. Adică oricine nu se supune comenzii sociale. Nici nu are rost să-i întrebe pe ceilalţi încotro se îndreaptă, nici ei nu ştiu. Şi culmea e că strigă "start!" mai abitir tocmai cei ce n-au alergat la o astfel de cursă cu obstacole în viaţa lor.

Soluţia e simplă: abandonarea excesului de contabilitate scientometrică, restrângerea economiei inflaţioniste a diplomelor şi universităţilor, evitarea înclinaţiei patologice de a sări din lac în puţ. Trebuie să învăţăm mai întâi să cooperăm ca să ştim ce înseamnă competiţia. Altfel, pretinsa competiţie ştiinţifică e doar o falsificare grosolană pentru care "ai acoperire" (indici, indicatori, comisii, comitete, et caetera).