Zilele trecute, unul dintre colegi se justifica astfel: „Primesc 5 lei, de 5 lei fac cercetare.“ Or, aici e hiba. După mine, a face cercetare înseamnă pasiune, devotament, hărnicie şi muncă, multă muncă. Cercetarea nu începe la 08,00 şi se termină la 16,30, conform programului de lucru al bugetarilor (că şi cercetătorii sînt bugetari, nu-i aşa?!).
Aduse în desagi şi burduşe, trecute prin munţi şi vămi, plimbate prin tîrguri, oraşe, sate, aşezate cu grijă pe rafturile băcăniilor, ascunse în borcănelele spiţeriilor, mirodeniile preţăluiesc aroma bucatelor. În secolul al XVIII-lea, gusturile sînt înfocat condimentate, puternic aromate, aprig parfumate.
„Eu am perforat biletul. Dă’ un’ să-ţi plătesc amendă? Poa’ să-ţi pun în braţe puiu’ de ţigan de m-aşteaptă acasă, că sînt asistentă maternală. Ştii ce e aia o asistentă maternală?“ se apără o doamnă, surprinsă de controlorii RATB fără bilet „perforat“.
La 15 iulie 1838, Alăuta Românească, suplimentul Albinei Româneşti, publica o odă dedicată dulceţurilor din Album der Boidoirs. Albumul tocmai apăruse la Stuttgart, sub îngrijirea editorilot August Lewald, tipărit de Literatur Comptoir.
Cînd Elena Hartulari (născută Plitos) s-a îndrăgostit pentru prima dată, n-avea mai mult de 14 ani. De fapt, nici nu ştia prea multe despre dragoste. S-a trezit doar asaltată de insistenţele amoroase ale unui văr de-al doilea, convins pînă în cele mai intime gînduri că la 19 ani a găsit iubirea vieţii lui.
Răsfoindu-l pe Anton Pann şi ale lui poeme dedicate beţiei, m-am întrebat, în acord cu un personaj din cartea lui Pierre Mayol, cît de trist trebuie să fie cel ce bea numai apă. Vinul alungă grijile şi dă speranţe pentru zilele necunoscute ale omului: „Cu vinul şi cu somnul / Uită grijile omul“ – spune un proverb.
Mădălin s-a născut imediat după Revoluţie, într-o familie oarecare din România. Părinţii lui se înscriu în categoria numeroasă a familiilor care, deşi se plîng, se descurcă. Aşa că l-au dat pe Mădălin la şcoală, dar n-au trecut niciodată pe acolo.
La 1800 oamenii se aprind repede, se iau la ceartă, se înjură, după care se trece şi mai repede la palme şi pumni. Pacea este mai mult impusă decît dorită, astfel încît este de ajuns un cuvînt sau un simplu gest, pentru a reaprinde furia, arţagul, gîlceava.
În vechea practică judiciară din ţările române funcţionează un principiu cutumiar care vizează recuperarea pagubelor. Acest principiu induce, fără îndoială, o oarecare indulgenţă şi inevitabila interpretare a Pravilei. Astfel, în cazul unui furt de animale, de pildă, este mult mai important ca hoţul să promită restituirea cailor furaţi, decît să înfunde ocna.
În verile calde şi secetoase ale anilor 1980, prin satul meu apăreau, parcă rătăciţi de prin alte lumi, oamenii ploilor. De fapt, era unul singur, ascuns în dosul unei căruţe cu coviltir, de unde îşi incanta litania nesfîrşită a sărăciei.
Dezbaterile constituţionale şi reacţiile publice, exprimate prin opinii şi discursuri, nu fac decît să mă bucure. România se trezeşte. Cum, contează mai puţin; important este faptul că intră în jocul civic al negocierilor. Aşa că voi intra şi eu în acelaşi joc, întrebîndu-mă cu cine ne mai mărităm/însurăm în viitoarea Constituţie.
Raporturile noastre cu materiile fecale, cu trebuinţele firii şi cu necesităţile intime ale trupului sînt cît se poate de ambigue. Ubicuitatea pestilenţială a urinei a ajuns, practic, să ne sufoce, dar dincolo de bombăneală, pare să nu ne deranjeze
Dimineaţa spre prînz, cînd boierul se trezeşte, cafeluţa neagră îl aşteaptă aburind şi răspîndind în odaie aroma plăcută a gustului amărui. Apoi ea îl însoţeşte mai la fiecare masă, pînă tîrziu către miezul nopţii, cînd la ultima masă de seară abundenţa de bucate se stropeşte cu o altă filigea de cafea cît mai neagră şi cît mai amară.
Cînd te întorci de pe alte meleaguri – civilizate şi mai ales previzibile cînd vine vorba de facilităţi şi utilităţi cetăţeneşti, ca să zic aşa – te apucă, vrei, nu vrei, o oarecare melancolie. Şi cînd această melancolie este alimentată de marile noastre lipsuri de toate felurile, depresia îi gata.
În ziua de astăzi, supermarketul ne scapă de orice griji, oferindu-ne produsele necesare preparării tuturor reţetelor culinare. Obişnuinţa „raftului“ ne îndepărtează de întrebări şi de curiozităţi, de stres şi, mai ales, de nelinişti gastronomice.
Citii acu’ că domn’ ministru ne propune trenuri low-cost. Or, mă întreb aşa: dacă la preţurile actuale, condiţiile sînt de clasa a XI-a, cu bani mai puţini ce va mai fi? Locuri pe acoperiş? Opriri dese, prin pădurile Mărăşeştilor, pentru trebuinţele firii?
„Eşti în îndoială dacă acela pe care-l iubeşti şi care – afirmi – îţi repetă mereu că şi el te iubeşte, ar fi spunînd adevărul. Ai vrea ca noi să te scoatem din această îndoială, să-ţi dăm siguranţa că el te iubeşte. Vai, nimic mai greu!“
Este bine cunoscută zicala „maţului sătul“ la Crăciun şi a „curului fudul“ la Paşti, aşa că vă propun să ne strecurăm în lumea primei modernităţi româneşti, în vînzoleala pregătirilor de sărbătoare. Pregătirea spirituală are rolul ei în aşteptarea bucatelor pascale şi, de la boier la opincar, românul posteşte cu sfinţenie şi cu mare respect.
Scriam săptămîna trecută despre cercetare. Vorbeam atunci despre situaţia proiectelor bilaterale, demarate de către România în domeniul cercetării, fără a-i trece prin minte să se şi ţină de promisiune. Şi pentru a nu se dezice, pentru a consolida arbitrariul şi a construi o statuie uriaşă bunului plac, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a lovit din nou.
Cercetarea din România n-a interesat mai niciodată pe nimeni. Uneori, lucrurile au mers mai bine doar datorită unor iniţiative personale, care au vizat un grup sau o anumită categorie profesională, şi nu întreaga comunitate. Atît!
Aş vrea să vă vorbesc despre o carte, pe care am propus-o la Humanitas spre editare, în Colecţia „Vintage“. Cartea n-a stîrnit admiraţia editorilor, şi nici măcar n-a întrunit votul necesar pentru o eventuală ediţie. Neinteresantă! Prea mică! Eu sînt de cu totul altă părere, şi vă las să judecaţi după cele cîteva poveşti ale mele.
Cercetările istoriografiei franceze s-au diversificat considerabil în ultimii ani. Istoria familiei a fost „mărunţită“ pentru a încorpora bunici, fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, naşi, fini etc. Şi uite-aşa, întreaga reţea de rudenie capătă sinteze proprii.
Cînd vorbim despre hrana cea de toate zilele a celor mulţi, la început de epocă modernă, trebuie să vedem întotdeauna diferenţele operate la mai multe niveluri: diferenţe sociale, regionale, economice, cronologice.
De ceva vreme, panica alimentară a pus stăpînire pe România. Aproape orice a devenit contestat: laptele e plin de toxine, curcanul de antibiotice, roşia de nu ştiu ce, carnea de vită e carne de cal etc. Acum, eu nu-mi imaginez că aceste lucruri n-ar fi existat şi pînă zilele astea.
… Şi peste iubire se aşază obişnuinţe, frici şi singurătăţi, necesităţi alimentare, griji şi ofuri, temeri şi spaime, vorbele altora şi părerile tuturor şi multe alte lucruri care pervertesc definitiv şi iremediabil frumuseţea extazului. Şi ce urmează? Ar putea fi dragoste dacă acceptăm că acest concept încorporează şi alte ingrediente ca, de pildă, devotament, fidelitate, ceva afecţiune; şi „fericiţi“ se vor simţi cei ce vor topi pasiunea în statornicie.
Divorţul a preocupat întotdeauna cuplul, mai ales că accesul la această soluţie n-a fost îngrădit, teoretic, de legi şi canoane, aşa cum se întîmplă la alte confesiuni.
Gazetele din România primei modernităţi se interesează, cu precădere, de evenimentele internaţionale. Orice gazetă aţi deschide, de la începutul secolului al XIX-lea – că este Albina Românească sau Curierul Românesc, că este Cantor de Avis sau Vestitorul Românesc –, articolele referitoare la lumea din jur sînt predominante.
Într-una din zilele astea de iarnă obosită, la porţile supermarket-ului din cartier, o domnişoară, cu braţele pline de pliante, se agaţă de mine. Cum am învăţat deja că scopul acestor acostări se leagă de vînzarea a ceva inutil, mic, de proastă calitate, de publicitate, mă feresc cît pot de mult, asumîndu-mi înjurăturile aferente.
La mijlocul secolului al XIX-lea, reclama începe să cucerească paginile publicaţiilor. Nu mai este de ajuns să prezinţi un produs, ci trebuie să convingi că este util şi, mai presus de toate, indispensabil. Fără el, viaţa nu poate merge mai departe.
Emanciparea femeii a fost un drum greu şi, mai ales, cu multe, multe avataruri. Uneori, şi chiar deseori, femeile au fost cele care au aşezat capcane peste capcane în drumul spre independenţă. Anchetele de la Moda Nouă iau în discuţie şi această problemă a emancipării femeii, îmbrăcînd-o în haina iubirii.
Lipsa unor măsuri ferme cu privire la plagiat şi mai ales degringolada valorilor din viaţa noastră de zi cu zi dau şansă mediocrităţii să urce pe culmile succesului şi să fie venerată ca lucrul cel mai de căpătîi al naţiei noastre. Într-o tristă zi de ianuarie (17.01.2013), am dat peste un articol pe Ziare.com. Am citit şi m-am indignat.
La început de an, România mi se pare o adunătură de resemnaţi, un popor care trece cu indiferenţă peste tot şi toate. Nu prea este timp de revoltă sau măcar de spirit civic, de compasiune sau de toleranţă, de competenţă sau de responsabilitate. Păi, nu prea este, că e iarnă şi românul hibernează.
De veacuri şi de veacuri, iubirea tulbură spiritele care îşi caută alinarea într-o verbalizare recuperatorie. Revista Moda Nouă lansează, în iarna lui 1903-1904, două „anchete“ în care iubirea este personaj principal. Anchetele şi răspunsurile sînt mai actuale decît oricînd şi dovedesc cum subiectul preocupă mintea omenirii dintotdeauna.
Boierul mănîncă mult şi des: de patru ori pe zi şi 10, 12 feluri de mîncăruri la fiecare masă, ultima fiind servită cu puţin înainte de miezul nopţii. Dimineaţa se deschide cu un pahar de apă rece, o cafea amară, o linguriţă de dulceaţă sau de şerbet.
Societatea românească se află astăzi, ca şi ieri, într-o permanentă căutare a valorilor pe care, deşi le are, nu ştie cum să le recunoască. Onoarea este una dintre aceste valori. Cum se defineşte această onoare? Prin intermediul duelului – încearcă să ne arate Mihai Chiper, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi.
Era zăpadă în Bucureşti pe 19 decembrie 1903, iar Margo scria cît de mult şi-ar fi dorit să zburde cu sania: „A dat prima ninsoare, şi nimic nu mi se pare mai plăcut decît ca să mă plimb pe stradă, lăsînd să mă acopere fulgii de zăpadă. Prin tot oraşul s-a întins ca un covor alb şi saniile..."
„Se înnoptase. Am sosit cu oiştea ruptă la uşa unui bordei aşezat în mijlocul pădurilor. O gaură în podea slujea drept vatră pe care patru buturugi ardeau în picioare. Coliba era plină de fum; nu puteai răsufla şi trebuia să stai ghemuit ca în Laponia."
„Aşteptînd mila stăpînirii“, scrie boierul Dinicu Golescu pe la 1826, „noi numai ne naştem şi putrezim în oraş“. Or, această aşteptare nu e uşoară, „cîte cinci şi zece ani, sau pînă ne va veni rîndul“. Aşteptarea este deseori recompensată cu accesul la putere, la slujbe, la bani, chiar dacă presupune abandonarea moşiilor.
Vrăjitoria şi practicile magice au fascinat întotdeauna. Citind cartea cercetătoarei Ulrike Krampl despre vrăjitorie şi escrocherie, m-am gîndit tot timpul, şi fără să vreau, la bietele noastre „vrăjitoare“ atît de prezente astăzi în media.
„Cel ce va grăi rău de domnul locului aceluia şi-l va înjura cu mînie şi cu tot deadinsul într-acest chip cît, de-ar putea, i-ar face toată răotatea, pre unul ca acela să-l certe, de vreme ce face lucru ca acela împotriva legii şi a pravilei.“
Campania electorală din acest an e aşa cum n-a mai fost vreodată în ultimele două decenii şi cum nu va mai fi de aci înainte... Dincolo de limbajul grobian şi colorat, de trivialitatea promovată ca stil de viaţă, ceea ce mă impresionează este ubicuitatea mediocrităţii: oameni ieşiţi din nimic încercînd din răsputeri să fie „cineva“.
Cum sînt o persoană mai „nevricoasă“, protestez pe toate căile posibile şi imposibile împotriva expunerii vizibile a morţii publice. Trăim şi aşa într-un oraş tare urît, plin de gropi de toate felurile, lipsit de afecţiune şi mai ales de orice regulă. Nu vreau să aud claxoane, să văd alaiuri funerare, să particip la exhibiţionismul „îndurerat“ de pe străzile oraşului.
"După lectura firmanului, vodă, într-un discurs injurios, plin de fiere şi dispreţ, a insultat o parti dintre familiile nobile ale acestei ţări; şi, dintr-o dată, luat de pasiunea care-l domină, s-a ridicat în picioare, pare-se, prin mişcările agitate şi privirile înfricoşate, spre a căuta persoanele asupra cărora ar fi vrut să-şi reverse furia."
Înainte de a fi palat, Cotroceni a avut o lungă şi importantă istorie mai puţin cunoscută astăzi. Despre această istorie vorbeşte Mariana Lazăr în cartea ei „Spre folosul acestei Sfinte Case“ Constituirea şi evoluţia domeniului mănăstirii Cotroceni (secolele XVII-XIX), carte apărută la Editura Istros, Brăila, 2012.
Cultura pe aici pe la noi n-a fost şi nici nu prea este ceva important. Şi pînă la urmă, de ce ar fi? Pe aici pe la noi, doar cine nu vrea nu scrie cărţi şi nu editează compendii despre civilizaţii trecute şi prezente. Şi apoi, nu-i mare lucru să mîzgăleşti trei linii pe hîrtie şi să declari că eşti mare scriitor.
Implicarea Bisericii în construirea unor programe educative, pentru propriii slujitori, nu pentru ceilalţi, este destul de firavă şi a fost întotdeauna destul de anemică. Regulamentele Organice (1830/1831), avînd nevoie de preoţi în susţinerea proiectului modernizator, au oferit o serie de soluţii menite a stimula instrucţia.
În trecutul nostru mai îndepărtat, furtul cărţilor este o treabă obişnuită. O carte se fură pentru lectura ei, dar mai ales pentru valoarea ei. Nu este vorba aici de o valoare simbolică, ci de una cît se poate de palpabilă, de materială, de zornăitoare.
Bătăliile politice sînt întotdeauna marcate de înfruntări „sîngeroase“, în care rareori se varsă sînge, dar deseori limbajul atinge culmile indecenţei. De altminteri, frumoasele foloase ale puterii şi necesitatea exacerbării masculinităţii obligă lumea bărbaţilor să se angajeze în lupta politică.
„Adriano, te iubesc / Fără tine înnebunesc“, răsună de cum se duce căldura după-amiezii. Şi lumea ştie că Vasilică, văcarul satului, aduce cireada acasă. Vasilică s-a pripăşit în acest sat de cîmpie de vreo doi ani, venit de pe undeva de prin Moldova, după ce a luat toate satele la rînd.
Mă uit cu amuzament și tristețe la toată bălăcăreala noastră politică. Carevasăzică în anul de grație 2012 nu prea știm cîți am fost, cît am mai rămas, cîți am putea fi, recenzarea devine o poveste… Pe la noi, numărarea populației a fost mai totdeauna un lucru dificil. Mă refer aici la Moldova și Valahia, căci Transilvania a avut altă traiectorie.
