Prin 1985, România Socialistă mă decora cu cravata roşie de pionier. Evenimentul, atît de important, nu se putea desfăşura în incinta şcolii, o banală clădire sătească. Tovarăşul director a ales să ne ducă pe toţi cei de 14 ani la Slănic Prahova.
Mai întîi fu Relu, bărbatul acela frumos, frumos... cu ochii albaştri ca marea şi rîsul sănătos şi molipsitor. L-a cunoscut într-o zi fierbinte de iunie, cînd trebuia să ajungă la examene. Făcea autostopul, la marginea satului, satul ăla pustiu pe unde nu treceau decît vîntul şi ţiganii, din cînd în cînd, cu ochii după ciordeală, în rest nimeni, nimeni...
S-a trezit scăldată de soarele cald al primei zile de toamnă. Privi în jur cu mulţumire. Totul era atît de perfect că părea ireal: draperiile prinse în ciucurii lor, cearşafurile de damasc, bine apretate şi foşnitoare la atingere, culoarea covoarelor, calitatea bibelourilor, alinierea paharelor în vitrinele bine şterse de praf, cărţile aranjate de pe rafturi…
Mă aflu în Franţa de vreo patru luni. Şi pe aici au fost alegeri, şi legislative, şi prezidenţiale, şi dezbateri, şi dispute, dar au lipsit înverşunarea şi vehemenţa. Cetăţenii obişnuiţi îşi văd de treburile lor, de viaţa calmă şi ferice în care statul este colaborator şi susţinător. Exagerările politice, sau academice, româneşti nu interesează pe nimeni.
De ceva vreme, întreaga dispută politica s-a mutat pe terenul fragil al cercetării. Ar fi fost poate bine să nu devină o miză politică, dar este o bună ocazie, pe care o vom rata cu siguranţă, de a face cel puţin un bilanţ, dacă nu o curăţenie atît de necesară. Aşa că mă irită ipocrizia noastră a tuturor. Brusc, am descoperit că în România se plagiază.
Habar nu am ce se întîmplă cu ţărişoara noastră, asta aş fi tentată să spun. Dar lucrînd atît de mult cu românii, cu românii trecutului, bineînţeles, ştiu că avem aşa un mare dispreţ pentru valorile prezentului şi aşteptăm moartea pentru a ridica statui şi veşnice pomeniri celor care ne-ar fi putut fi de folos pe pămînt şi în timpul vieţii.
24 aprilie 1832 – pe rol, la judecătoria ţinutului Iaşi o serie de procese şi un număr mare de justiţiabili aşteaptă. Pricini diverse îi ţin legaţi de un timp al altora, zăbovind ore, zile, săptămîni, luni, ani, o viaţă pe la porţile tribunalelor, reclamînd o „dreptate“ greu de prins în cuvinte, greu de definit de limbajul grav al legilor.
Să-ţi spun. Abia am ajuns la intersecţie cînd de pe trotuar două ţigănci (deux tsiganes) cu dinţii de "aur" s-au repezit să-mi spele geamul. Le-am făcut semn politicos, că nu am nevoie de ajutorul lor. Dar una dintre ele, zîmbind hîd şi arătîndu-şi dinţii ăia auriţi, că aşa i-am văzut, a insistat. I-am spus iară şi iară că nu vreau să-mi spele nici un geam.
Printre multele măsuri bune luate de directorul Arhivelor Naţionale ale României se numără şi cîteva mai puţin bune. Cum e şi firesc. Dar cea care mi se pare cu adevărat dezastruoasă şi hilară este colaborarea cu Poşta Română.
Dorinţa de fi deştepţi cu orice preţ ne duce deseori cu oiştea în gard, ca Ieremia altădată. Toţi vrem diplome şi, mai ales, vrem să nu prea muncim, să nu prea citim, să nu prea învăţăm, dar nu scăpăm nici o ocazie de a vorbi despre noi, încercînd cu obstinaţie să ne punem în valoare inteligenţa şi subliniind, fără doar şi poate, superficialitatea educaţiei noastre.
Are 26 de ani şi ştie deja cu mare, mare precizie ce vrea de la viaţă: să fie cît mai liberă. Îmi vorbeşte despre ea cu mare uşurinţă, deşi abia ne-am cunoscut. Îi place teatrul şi joacă foarte mult teatru, de fapt, asta a şi salvat-o de la o ruină iremediabilă. Are parcursul oricărei adolescente asaltate de reclame, de 90-60-90, de înălţimi nebănuite, de silicoane.
Pe la 1844, Gheorghe Sion scria: „Pe atunci în adevăr nu se cerea ştiinţă multă, capacitate sau învăţătură, pentru ca să ajungă cineva la posturi mari. Trebuia să aibă sau protecţia lui vodă sau numele sonor al unei familii aristocratice, pentru ca să capete posturi sau ranguri“.
Cînd ai puţine „ştiinţe“ despre vinuri, dar e musai să pui, la o întîlnire importantă, un vin bun pe masă, alegerea se dovedeşte greu de făcut. Cum, în ultima vreme, buticurile specializate în comercializarea vinurilor nu prea mi-au sărit în ochi (cel puţin cu mine nu s-a întîmplat), am ales un supermarket.
La mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarii vremurilor se preocupă de locul şi rolul femeii într-o societate ce se vrea modernă. Or, societatea tradiţională, cu rolurile ei foarte stricte, dovedise că frica şi autoritatea constituiseră caracteristicile dominante în raporturile dintre bărbaţi şi femei, raporturi sfîrşite nu întotdeauna foarte bine.
Pentru că pe tastatura laptop-ului meu literele r şi t sînt vecine, atunci cînd mi-am exprimat opinia despre teza de abilitare, în text apare deseori „abilitate“. La prima lectură a textului m-am simţit vinovată pentru o aşa confuzie, dar apoi m-am gîndit că pînă la urmă ceea ce s-a vrut o abilitare ajunge să fie o abilitate în mînuirea cuvintelor necesare celor 150 de pagini de teză de abilitare.
La o distanţă de doar cîteva zile, am avut ocazia să vizitez două mari muzee, cu sisteme de organizare total diferite: Vaux-le-Vicomte, în Franţa, şi Kelvingrove, Glasgow, Scoţia. Primul este un muzeu privat, preţul este destul de mare, iar proprietarul a făcut o serie de „îmbunătăţiri“, astfel încît să reziste pe piaţă.
Dezbaterea este un lucru rar prin societatea românească, sau cel puţin eu n-am prea văzut ca acest drept atît de necesar democraţiei să funcţioneze pe la noi. Statul mimează nevoia de reacţii la un proiect sau altul, anunţă lansarea unei dezbateri, dar, în acelaşi timp, ştie că poate, fără mari probleme, să-şi impună punctul de vedere,.
Fie că are „carte“, fie că n-are „carte“, frustrările îl ating pe bietul român. Să începem cu cei care n-au prea iubit „cartea“ şi care nici n-au „proptele“ spre a se pune la adăpost de vremurile grele. Sistemul de învăţămînt românesc şi degringolada valorilor din ultimele două decenii au făcut ca mulţi, mult prea mulţi români să nu se prea omoare cu cele ale învăţării.
Cînd lui Georgică i se născu primul copil, bucuria fu atît de mare încît cheltui bruma de economii pe băutură. Nu-i trecu prin minte să-şi vadă copilul, ci se duse glonţ la bodegă, împărţi rachiu şi ţigări în stînga, şi-n dreapta, se dădu mare că el, „Georgică, are o fată de toată cinstea, da’ că la anu’ pe vremea asta... Maricica îi va face sigur altă «fată», cu douăzeci şi unu de degete...“
Conţinutul educaţie este una dintre temele de reflecţie ale primei modernităţi româneşti. Cine trebuie mai întîi de toate să înveţe carte? Băieţii sau fetele? Ce trebuie să înveţe fiecare? Ce trebuie să conţină învăţarea? Cunoştinţe generale sau practice? Ce metode didactice fac mai uşoară asimilarea? Gîrbaciul sau explicaţia?
S-a crezut mult timp că epocile vechi au privilegiat tortura şi pedeapsa cu moartea, că doar noi, cei contemporani, avem parte de pedepse echitabile din care durerea fizică şi umilirea condamnatului lipsesc. În cartea sa dedicată torturii în Franţa Vechiului Regim, Eric Wenzel încearcă să demoleze acest mit.
Profesionalizarea şi competenţa au constituit dintotdeauna importante provocări pentru societatea românească. Crearea statului modern, proces început prin Regulamentele Organice şi trecut apoi prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, defineşte ca necesară o birocraţie eficientă şi un aparat administrativ local capabile să susţină noile politici economice.
„Aici s-au aşezat iarnă cruntă“, scrie la 1740 Kelemen Mikes, „prizonier“ într-un Bucureşti cuprins de furtunile iernii. Şi povestea continuă: „În luna lui brumărel (februarie), zile 18, au fost prins a ninge, sporind de atunci nămeţii în fieştecare zi, o dată cu gerul. Ai zice că ne-au strămutat vericine, cu tîrg cu tot, în ţara Laponiei de lîngă marea de gheaţă."
S-a crezut foarte mult timp că Ţările Române n-au prea avut oraşe, că Bucureşti şi Iaşi, de pildă, nu erau decît nişte sate mai mari. Dînd foarte mult credit relatărilor de călătorie şi observaţiilor acestora, cercetătorii şi-au construit ipotezele folosind ceea ce se considera a fi îndeobşte rural şi nicidecum specific pentru o urbanitate aşa cum o vedeau colegii lor din Europa.
După cîţiva ani de luptă cu tranziţia şi procesul de modernizare, românii veacului al XIX-lea, fără a gusta din fructele modernităţii, ci doar din bunăstarea aparentă, s-au trezit că multe dintre lucrurile „construite“ nu prea seamănă deloc cu ceea ce li se promisese sau cel puţin cu ceea ce se strigase în gura mare prin gazete şi prin saloane.
Despre cîrpeală vorbim aproape în fiecare minut al existenţei noastre. Naţia noastră iubeşte începuturile pe care nu le finalizează mai niciodată, ci doar le cîrpeşte ori de cîte ori se poate. Mărturiile unei astfel de mentalităţi ne sufocă existenţa: plombele din asfalt, sîrmele ce priponesc garduri, macarale, ţevi de eşapament, plasturi ce izolează prize şi aparate electrice.
10 ianuarie, într-un supermarket de cartier: el şi ea la cumpărăturile de seară. El, fost şef la legume şi fructe, îmbogăţit pe aripile tranziţiei noastre, trecut bine de 50 de ani, venit la oraş, fără nevastă şi copii, uitaţi tot pe coclaurile tranziţiei, pe undeva pe la Focşani sau Copşa Mică, cu chelie şi burtă, cu pantofi lucioşi şi ascuţiţi tip supozitor, costum potrivit de lucios.
Violenţa a fost dintotdeauna parte a comportamentului uman. Evoluţia civilizaţiilor a îmblînzit oarecum formele sale de manifestare, îngrădindu-le prin legi şi ameninţări punitive, prin educaţie şi civilitate. De aceste forme ale violenţei şi de prezenţa lor în spaţiul sociabilităţii se ocupă cercetătorii francezi Lucien Faggion şi Christophe Regina, în culegerea de studii La violence. Regards croisés sur une réalité plurielle.
Pe la început de secol XVIII, mitropolitul Antim Ivireanul critică societatea valahă, aflată, după părerea lui, într-o adîncă şi aprigă criză morală. Mersul la biserică pare doar un pretext pentru ca oamenii să-şi scoată în evidenţă hainele şi rangul, şi chiar mai rău, să se amuze, postul devine o pacoste, bîrfa şi cleveteala o deriziune etc.
"Nenişorule, te rugasem să-mi cumperi o colivie şi am tot aşteptat să mi-o trimiţi prin cineva, dar am aşteptat degeaba, căci că ţi-ai uitat, ori n-ai vrut să cauţi astfel de bagatel. Dar, te rog, nenişorule, şi acum să-mi cauţi o asemenea colivie cum te-am rugat printr-atîtea scrisori."
La începutul secolului al XIX-lea, frumuseţea femeilor din Moldova şi Valahia intră într-o prefacere specifică epocii. Canoane şi artificii se amestecă, aşa cum Orientul şi Occidentul furnizează noi şi vechi idei cu privire la moda trupurilor atrăgătoare. Despre frumuseţe şi urîţenie vorbesc şi scriu fără încetare cei care au ajuns prin casele şi conacele boierilor.
„Iarna se începe de la decembrie în zece, cînd este noaptea cea mai mare şi ziua împotrivă cea mai mică; şi ţine pînă la martie în zece“, scrie doctorul Ştefan Episcupescu. Să ne pregătim, aşadar, de o iarnă lungă, friguroasă, zăludă, cu omăt şi ceaţă, cu troiene şi ţurţuri, învăţîndu-i secretele.
Construirea României moderne n-a fost un lucru mult prea uşor nici în trecut, nu este nici astăzi. Începuturile sînt întotdeauna dificile, mai ales cînd experienţele altora par uşor de imitat, dar atît de greu de pus în practică. Despre toate problemele politice care au animat primul Parlament românesc vorbeşte Silvia Marton în La construction politique de la nation.
„În spatele fiecărui bărbat puternic se ascunde o femeie“ – am auzit de atîtea zeci de ori această inepţie că nu mai am nici o reacţie. Şi în spatele fiecărei femei puternice se ascunde cine? Un bărbat puternic, determinarea şi ambiţia de a-şi depăşi condiţia sau o „pilă“ bine manipulată?
Prima modernizare românească oferă o serie de exemple, utile şi astăzi, cu privire la necesitatea „îmblînzirii“ unei populaţii de cele mai multe ori pasive, şi din cînd în cînd rebele. Căci, nu-i aşa, statul modern are nevoie de resurse pentru a hrăni imensul aparat administrativ ce urma a se naşte, şi de supuşi fideli pentru a „guverna“ în linişte.
Pe la începutul secolului al XIX-lea, societatea românească este prinsă de febra reformelor de tot felul prin care se încerca „intrarea în modernitate“. Or, dacă lumea urbană se lasă, de voie, de nevoie, prinsă în jocul schimbărilor, lumea rurală pare un tărîm atît de departe…
Cînd se trezi în miez de noapte, o spaimă urîtă puse stăpînire pe sufletul lui. Uşa bucătăriei trosnea de mama focului şi paşi de bocanci loveau cu putere podeaua. Nici măcar nu ştia ce să facă: să strige, să se dea jos din pat, să se ducă pînă acolo… întuneric beznă… lanterna o uitase pe undeva prin curte… lumînările erau prin beci…
Pe vremuri de lipsuri şi crize, multe dintre lucrurile fireşti ale vieţii cotidiene capătă dintr-odată importanţă şi ajung ţinte predilecte ale discursurilor de tot felul. Pîinea este una dintre aceste ţinte, întrucît îndestularea păstrează liniştea, ieftinătatea aduce „nemurirea“, belşugul induce slava.
Pe vremea copilăriei mele, baba Dumitra ocupa un loc central în economia satului: putea vindeca bolile uşoare cu un descîntec. Durerile de cap, durerile de măsele, indispoziţiile şi alte mici ipohondrii îşi găseau leacul într-un pahar cu apă, cîţiva tăciuni stinşi şi vorbe magice rostite în semiîntuneric şi înaintea icoanelor.
„la 1814, într-o zi de toamnă, eram sfătuiţi, am cumpărat o jemnă (jimblă) de la Babicu şi fripturi de la furnu, şi usturoi de toamnă. Am mers la Filaretu, acolo, să mîncăm şi să bem must“, povesteşte Foti, un tînăr de 17 ani, prins de gustul „înăsprit“ al mustului ce-i va aduce „chef“. Mustul, cîrnaţii de oaie, fripturile, usturoiul, murăturile însoţesc şi condimentează gustul toamnei.
Revoluţia de la 1848 a produs multe studii: unele mai bune, altele mai puţin bune, şi mult prea multe de domeniul maculaturii. Evenimentul politic a atras îndeobşte atenţia, lăsînd de-o parte multe alte aspecte de istorie socială sau istorie economică, capabile să „lumineze“ atitudine, comportamente, reacţii.
Acum cînd strugurii s-au copt, cînd frunzele toamnei se pregătesc să ne părăsească, cînd butoaiele şi tocitoarele sînt scoase de prin crame şi pivniţe, vă dezvălui cîteva reţete de preparare a vinului. Ele sînt culese dintr-o carte de bucate ce a trecut prin mîinile mai multor boieri şi boieroaice din secolul al XVIII-lea.
Cînd mamă-sa cu tată-su hotărîseră să se ducă la Teologie, nu-i trecu prin minte că o să se facă popă. Crezu că pînă va fi să termine primul an le va trece: banii cheltuiţi cu haine, cărţi, drumuri, absenţa prelungită de acasă vor mai potoli îndîrjirea fanatică a maică-sii de a-l vedea cu orice preţ în sutană, slujind liturghia la biserica din sat. Dar nu fu să fie.
Divanul, narghileaua, siesta, cafeaua, sastiseala fac parte dintr-un ritual „dulce“ şi sfînt al unei elite ce se aşază languros în sofaua timpului pierdut. „Şăz într-un unghi de casă, uitîndu-mă şi privind vîrful nasului mieu cu ochii amîndoi, şi întocmai ca gîngăniile la vremea iernii, aşa sînt; nici din deget nu pociu mişca“, scria Nicolae Văcărescu la 5 noiembrie 1814.
Istoriografia franceză propune mai mereu teme spectaculoase de cercetare. Istoria animalelor este doar una dintre ele, cunoscută şi promovată mai ales de Michel Pastoureau cu L’ours. Histoire d’un roi déchu (Seuil, 2007), Les animaux célèbres (Bonneton, 2001) şi pînă la foarte recenta carte Le cochon. Histoire d’un cousin mal aimé (Gallimard, 2009).
Se aşeză pe-o cărămidă şi trase cu nesaţ dintr-o „ceva“. Nu i-ar fi zis ţigară că nu era, nici trabuc că n-avea „clasă“, nici… dracu’ ştie ce putea fi tutunul ăsta învelit în foiţă de ziar… Mărioara lui nu-l lăsa să dea banii pe nimic, totul era calculat: chiria, mîncarea, băutura…
Pe la 1800, curvia era o „meserie“, practicată pe uliţele marilor oraşe şi tîrguri, dar nu una ca oricare alta. Tolerată, dar doar în anumite împrejurări şi circumstanţe, celetnica (prostituata) trebuia să-şi cunoască, şi mai ales să-şi păstreze, foarte bine locul, căci odată ieşită dintre zidurile unor constrîngeri sociale, comunitatea avea grijă s-o trimită acolo de unde a venit.
Ca în toate oraşele mari şi mici, prostituţia este şi la Bucureşti un fenomen public, vizibil pentru orice călător care trece prin cetate. Condici, documente, cronicari, legi şi regulamente ne dezvăluie această imagine, aşa cum a fost ea gîndită, înregistrată, blamată la 1800.
Mai deunăzi într-o discuţie cu un bun amic, profesor la Universitatea din Toulouse, chestiunea ISI s-a impus ca dezbatere de la sine, spiritele fiind deja încinse pe la noi şi de mult potolite pe la ei, adică printre universitarii şi cercetătorii francezi. „Dacă la noi s-ar aplica aceste criterii, jumătate dintre profesorii universitari şi altă jumătate dintre cercetători ar trebui să plece acasă."
S-a trezit la prima oră a dimineţii, s-a uitat în jur, nu numai pentru a vedea de-i singur, ci şi pentru a depista ceva de valoare ce ar mai fi de vîndut, de prin curte. Găsi o sapă uitată pe rîndul de vie, un coş de nuiele plin ochi de porumb, un butoi dospit de soare, putina abia scoasă din pivniţă, aflată la fermentat, împreună cu varza ce rămase de cu iarnă, un cîine jigărit, cinci găini, trei raţe, un porc, o duzină de papuci de plastic.
