Cum să faci cercetare cu... Poşta Română

Printre multele măsuri bune luate de directorul Arhivelor Naţionale ale României se numără şi cîteva mai puţin bune. Cum e şi firesc. Dar cea care mi se pare cu adevărat dezastruoasă şi hilară este colaborarea cu Poşta Română. Adică: taxa foto sau xerox, sau scanner, sau ce-o fi ea, nu mai poate fi reţinută de slujbaşii arhivelor, despovăraţi astfel de tot felul de acuzaţii (aşa fu justificată măsura), ci de către o instituţie independentă. Şi dintre toate instituţiile independente de pe glob, domnul director sau conducerea Arhivelor Naţionale sau cine o fi fost au ales cea mai independentă şi cea mai „reformată“ instituţie din România: Poşta Română. Că este o adevărată „plăcere“ să treci pe la Poşta Română o ştie tot omul, mai ales că prin multiplele servicii oferite ajungi, vrînd, nevrînd cel puţin... de mai multe ori pe an pe la Poşta Română. Aşa că instituţia cu pricina s-a gîndit să ne multiplice „plăcerea“ de a lucra cu Poşta Română. Cum? Păi, după ce primeşti, pe un kilometru de hîrtie, contul bancar, codul IBAN, CUI, adresa trezoreriei şi toate cele, eşti trimis frumuşel la cea mai apropiată poştă să plăteşti. Şi te duci, ca orice cercetător pasionat gata să sacrifice timp, bani, bună dispoziţie, nervi, orice pentru cercetare.

Clădirea Poştei, la nici cinci minute, superbă, dar amenajată ca poştă este mai mult decît... neplăcută. Atmosfera te duce cu gîndul la o fierărie... boc... boc... boc... doamnele poştăriţe ştampilează de zor şi fără spor; iar ştampilatul nu se opreşte niciodată, aşa cum ciocanele fierarului nu se pot opri decît la sfîrşitul potcovitului... toată ziulica doamnele potcovesc scrisori într-un zgomot asurzitor, peste care se suprapun strigătele tuturor, singurul mijloc de a te face înţeles... Doamnele, care dacă n-ar fi îmbrăcate în uniforma aia bleu murdar, ar fi simpatice. (Întîlnite pe stradă, jur că ar fi iubite, mămici, soţii, bunicuţe de treabă.) Dar odată ce şi-au pus cămaşa aia de poliester lucitor sută la sută, totul se schimbă. Citeşti pe buzele lor un „de ce nu l-am ascultat io pă tata“ şi un „azi n-am chef de nimic, poate mîine“. Nu-ţi rămîne decît să speri. Dar speranţa ta se duce pe apa sîmbetei cînd ţi se întinde un mandat poştal pe care ar trebui să introduci pomelnicul de date. Numeri pătrăţelele mandatului, numeri pătrăţelele tale... nu-ţi iese nimic, oricît te-ai strădui. Întrebi timid: „Aş putea, vă rog, să scriu sub rînd, că sînt prea multe cifre?“. Doamna e tare cătrănită astăzi, aşa că-ţi răspunde grav: „încercaţi, vă rog, să vă încadraţi în formular, că altfel nu vi-l primesc“. „Dar, ştiţi...“ – insişti. „Nici un ştiţi, încadraţi şi cu asta basta.“ Care asta, care basta... scrii peste rînd, căci Banca are alte raţiuni decît Poşta şi speri să-i treacă doamnei pînă ajungi la ghişeu. Între timp s-a aglomerat, lume multă cu treburi diverse... înaintea ta un domn cu 200 de scrisori la ştampilat... ştiţi, din alea cu reclame. Îi ceri voie că tu ai doar o taxă... dar mai bine ţi-ai fi înghiţit limba. „Ce voie, fato, ce voie... a fost înaintea ta, îl iau înainte“, mă apostrofează poştăriţa. Şi deja eşti sigură că va găsi o chestie astfel încît să te mai pună o dată la coadă. Dar ştiţi cercetarea... pasiunea... te pironesc la coadă... Şi aştepţi... şi aştepţi... ca la Poşta Română... Şi te fură o scenă de la ghişeul de alături, unde un bătrînel cu datorii la Electrica e venit să le achite, dar nu e prea sigur pe el dacă chiar vrea asta. „Aveţi 3.850.000 de lei vechi de achitat. De cîte ori vreţi să vă spun?“, îl apostrofează poştăriţa. „Păi, nu v-am dat atît?“, întreabă nedumerit bătrînelul de-un calm impenetrabil. „Nu, tataie – se oţărăşte doamna –, mi-ai dat doar 3.200.000.“ „Ei, uite, îţi mai dau o sută. Ia vezi mătăluţă acu’ cît face.“ Scoase repede dintre hîrtii o sută de lei, o puse pe ghişeu, zîmbind larg... larg... larg... „Tataie, plăteşti sau nu plăteşti? „Păi, n-am plătit, duduiţă dragă? De ce te superi mata acu’? Că io d’aia am plecat d’acasă, să plătesc, nu să stau pe aici“ se apără candid. „Dă banii, atunci.“ „Păi, ’ai că-ţi mai dau o sută“, cedă bătrînul. Şi dintre alte chitanţe mai scoase o sută şi-o aşeză, zîmbind, pe ghişeu. Poştăriţa este deja cu nervii în tavan (care, apropo, este foarte frumos decorat), clienţii – aşijderea. Doar domnul venit să-şi plătească lumina priveşte cu mult, mult calm pe toată lumea şi aşteaptă, tot un zîmbet, să i se taie chitanţa. „Dă banii ăia odată, tataie, că nu mă duc io cu ei acasă“, strigă isterică doamna care ar fi trebuit să-şi păstreze zîmbetul pe buze în orice împrejurare. „Stai să mă uit prin buzunare, să văd dacă mai am ceva“, replică... Şi sub privirile curioase, grăbite, nerăbdătoare, enervate ale tuturor, bătrînul începu să se caute prin buzunare, bombănind: „Aşa ziceţi toţi, că nu plecaţi cu ei acasă. Da’ nici mie nu mi-i lăsaţi... Stai aşa, c-am mai găsit o sută...“
„Hei, fato, parcă te grăbeai“, te scoase din film poştăriţa ta. Şi fu cum zisei, prea mult scris, prea multe rînduri, prea mult pix, prea, prea... puţină reformă la Poşta Română.  Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.