„Curvia de față”: toleranță sau model de promovat?

Pe la 1800, curvia era o „meserie“, practicată pe uliţele marilor oraşe şi tîrguri, dar nu una ca oricare alta. Tolerată, dar doar în anumite împrejurări şi circumstanţe, celetnica (prostituata) trebuia să-şi cunoască, şi mai ales să-şi păstreze, foarte bine locul, căci odată ieşită dintre zidurile unor constrîngeri sociale, comunitatea avea grijă s-o trimită acolo de unde a venit. Să luăm un exemplu: Văduva Arghira îşi face veacul prin mahalaua Colţea, celetnică ca toate celelalte, şi din cînd în cînd amantă a vreunuia de prin mahala. Şi într-o zi, cînd ajunse chiar ibovnica unuia Ispas ciubuciul, care avea chiar şi prăvălie la şosea, crezu că, uite, gata, s-a terminat cu sărăcia, mizeria, foamea, lipsurile. Ea nu era însă decît o curvă, ca oricare alta, aşa că, într-o bună zi, Ispas se însură cu o „fată cinstită şi fără de ponos“.

Cît despre Arghira… se întoarse în praful uliţei, acolo unde îi era locul. Pînă într-o altă zi, cînd se gîndi că n-ar fi rău să-i aducă aminte lui Ispas de „vremurile bune“ şi, de se poate, să mai stoarcă cîte ceva, una, alta… Că ştia ea foarte bine cum îi cu „buna politii“ (reputaţii), şi cum se mai luptă „d’alde d’ăştea“ să-şi apere numele... Aşa că, Arghira începu să-l şantajeze ori de cîte ori avea ocazia, ameninţîndu-l ba cu scandal în public, ba cu jalbe la mitropolit şi la domn. „Ipochimen de cinste“, cu casă şi prăvălie, Ispas cedă, într-o primă fază. Şi, pentru a evita scandalul şi dezonoarea, îi dădu chiar şi 50 de taleri. Văduva nu se mulţumi, ştiind că are dumnealui multe altele de dat… şi aruncă totul în joc… 

Aflînd că Ispas s-a însurat, Arghira îi făcu o vizită. Iată cum o descrie reclamatul: „m-am pomenit la săptămînă cu numita la casa mea, unde după ce înaintea soţiei mele, luaţi de o săptămînă, m-au ocărît şi m-au necinstit căutînd a-m sparge casa“. Nu se descurajă prea tare nici cînd jalbele ei fură respinse, rînd pe rînd, cînd la Mitropolie, cînd la Divan, ci merse mai departe mizînd pe impactul vizual al scandalului şi pe defăimarea cotidiană. Aşa că îl „înfricoşă“ cu „supărări şi necinste la prăvălia lui“. Dimineaţa devreme îl pîndi cînd deschise obloanele şi sosi şi ea cînd clientela începuse să se adune, pentru a-şi arunca acuzaţiile, insultele şi blestemele. Scenele adună trecătorii şi mai ales vecinii, care nu scăpară nici un detaliu: „ducîndu-se pîrîta Arghira la prăvălia lui în tîrgu, şi el prinzînd de veste, fiindu-i ruşine de neguţători s-au ascuns, iară pîrîta l-au necinstit cu feluri de ocări nesuferite, făcîndu-l de rizil în mijlocul neguţătorilor, în uliţă, căutîndu-l şi păn prăvălie, şi încă cu mare strigare întru auzul şi al soţi<i>i lui, şi a muşteriilor dinprejur“. Obosit, Ispas se văzu nevoit să facă apel la justiţie, iar aceasta interpretă astfel gestul Arghirei: „<gîndea> că cu acest fel de pornire îl va înfricoşa pă jăluitor de a-i da oricînd îi va cere de cheltuială ca să nu-şi strice ipolipsisul“ (1803). 

Prăvălia trebuie aşadar să trăiască „bine“ atît în „interior“, cît şi în „exterior“: viaţa cuplului să fie liniştită, soţia „să-şi poarte cinstea“, iar soţul să nu creeze „evenimente“ care ar putea să-l dezonoreze, „să-l facă de batjocora oamenilor“. Or, locul unei curve nu este decît în praful din uliţă sau în spatele zidurilor, la mănăstire, spre exemplu, tolerată doar printre ceilalţi. Pentru a-i aduce aminte de această poziţie şi mai ales de convenţiile sociale atît de des încălcate, Arghira primi o bătaie zdravănă în Piaţa Tîrgului de Afară, după care, cu mumbaşir şi zapcii, fu trimisă la schitul de maici, „ca să-şi vină în simţire“ şi să nu mai tulbure liniştea politiei, şi să nu mai zgîndărească cinstea ipochimenilor onorabili. 

Societatea de ieri acorda o mare importanţă locului şi rolului fiecăruia în ierarhia ordinelor. Toleranţa nu însemna nici acceptare, nici promovare, nici afişare. Curva primea un loc în comunitate, loc care îi era respectat atîta timp cît şi ea ştia unde trebuie să rămînă şi mai ales să-şi vadă „nimicnicia“. Evadarea din uliţă şi semeţirea spre zări înalte, dar nepermise, atrăgea inevitabil nemulţumirea tuturor, năştea rumoare, stîrnea criticile şi bîrfele suratelor, dispreţul bărbaţilor însuraţi, mînia familiştilor, sancţiunea puterii. 

Astăzi, de la vlădică la opincă, toţi ne lăsăm atraşi mai mult de frivolitate decît de decenţă, mai mult de tanga decît de sobrietate, mai mult de şolduri decît de nobleţe, mai mult de efemeritatea „succesului“ fizic decît de trăinicia valorii, mai mult de colcăiala trupurilor goale decît de frumuseţea înţelepciunii. 

Curvia a pus de mult stăpînire pe cetate, şi, din praful uliţei, s-a cocoţat direct în scaunul nobil al regelui: guvernează, administrează, legiferează, reglementează aşa cum poate, promovînd ceea ce ştie să facă mai mult: amorul de duzină, indecenţa, frivolitatea, viermuiala, grobianismul, delăsarea, şmecheria, urîţenia, laşitatea… Priviţi în jur şi veţi da peste ea… Cît despre „ipochimenii de cinste“… s-au pitulat printre fustele largi ale dezmăţului colectiv aşteptînd, probabil, să treacă fierbinţeala unei veri prea lungi…

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.