Yeats ori Yates - sau despre superficialitatea educaţiei noastre

Dorinţa de fi deştepţi cu orice preţ ne duce deseori cu oiştea în gard, ca Ieremia altădată. Toţi vrem diplome şi, mai ales, vrem să nu prea muncim, să nu prea citim, să nu prea învăţăm, dar nu scăpăm nici o ocazie de a vorbi despre noi, încercînd cu obstinaţie să ne punem în valoare inteligenţa şi subliniind, fără doar şi poate, superficialitatea educaţiei noastre. Deunăzi, citii o informaţie aparent neînsemnată: fostul premier, declinîndu-şi admiraţia pentru „marele poetul Yates“, ne cita un pasaj care l-ar fi ghidat în viaţa de zi cu zi. Auzisem de poetul irlandez W.B. Yeats (graţie profesoarei mele Ioana Zirra, o mare pasionată de literatură irlandeză), un laureat al premiului Nobel pentru literatură (1923) şi cu superbe poezii de dragoste (şi care n-a fost prea fericit, dat fiind eşecul său amoros). Dar în nici un caz de poetul Yates. O căutare sumară pe eternul Google mi-a relevat un Richard Yates, romancier american, cunoscut mai ales pentru romanul său – Revolutionary Road (1961) –, pe care avem să-l iubesc. Şi care m-a dus cu gîndul la amărîta noastră cultură şi la superficialitatea educaţiei noastre.

O iniţiativă legislativă vrea, se pare, să ne ofere 100 de euro pentru cărţi. Lăudabil, foarte lăudabil... Dar pentru cine şi pentru ce? Ce fel de cărţi i-ar trebui poporului să se deştepte? Yates ori Yeats? Jurnalistul, care a transcris intervenţia prim-ministrului, n-a prea avut curiozitatea să vadă despre cine ar putea fi vorba. Aşa că cititorul şi norodul sînt la fel de dezinteresaţi de Yeats sau Yates. Pentru că aici se citeşte Ciprian Porumbescu şi Mihai Creangă. Sau cel puţin aşa ne dezvăluie interviurile luate unor amărîţi. Exemplele sînt extreme, dar arată încă o dată imensa prăpastie dintre diferitele categorii sociale din România şi, mai ales, imensul eşec al programului educaţional. Dar ceea ce face ca ridicolul să atingă pragul paroxismului este datul cu părerea. Românul iubeşte trăncăneala, adoră să fie în mijlocul trăncănelii, să dezbată, să spună, să arate că ştie, chiar dacă nu ştie, şi se afundă în mocirla mediocrităţii doar de dragul de a-şi arăta deşteptăciunea. Sînt convinsă că nici pe uliţele oraşelor nu se stă mai bine la nivel de lectură. „Să citim? Da’ de ce să citim, bre? Ce ai cu noi, bre?“, vor întreba indignaţi posibilii lectori vizaţi de noua iniţiativă legislativă.

Îmi imaginez însă cum va fi la anul pe vremea asta, cînd toată România se va umple de cărţi. Oare n-ar trebui ca iniţiativa legislativă să aibă şi un act adiţional care să prevadă rafturi, birouri, apă, săpun, pîine, geamuri la ferestre? La 30 de kilometri de Bucureşti veţi găsi case, mult prea multe case, în care nu există nici măcar o carte. Iar ziarele sînt adunate de prin oraş doar pentru a împacheta slănina şi brînza. Sigur aţi văzut literele mici imprimate frumos pe felia albă de brînză! Locuitorii de pe aici se înscriu în paradigma: „Bineînţeles că am citit. La şcoală, cărţile de geografie, de istorie, de matematică. Păi, mai există şi altele?“. Vor descoperi că există şi vor lua cărţile, ca tot românul care vrea totdeauna ceva ce este gratuit. Vor citi după? Are iniţiatorul legii idee de lecturile românilor? Nu prea cred. Dar cărţile vor fi bune oricum: să acopere oalele cu lapte, să ţină loc de hîrtie igienică, să aprindă focul, să sprijine dulapurile, să îngroaşe pubelele etc. Nici existenţa dulapurilor cu cărţi nu garantează lectura într-o ţară cu educaţie precară şi sărăcie lucie. Aş încuraja mai degrabă biblioteci publice locale şi municipale bine „alimentate“ şi bine organizate, în care cititorul pasionat să poată găsi orice carte îşi doreşte. Aş contribui la dezvoltarea bibliotecilor şcolare şi academice, astfel încît elevul, studentul, profesorul, cercetătorul să găsească acolo un adevărat refugiu intelectual. Şi, mai presus de toate, aş stimula sistemul educativ de bună calitate, care să reaşeze valoarea lecturii printre priorităţile unei bune educaţii. Poate aşa profesorii vor avea bani de cărţi fără să aştepte mila guvernului, iar elevii bine educaţi vor şti cînd ar trebui să tacă şi despre ce ar trebui să vorbească.

Aşa că, vedeţi dumneavoastră, de la Yeats şi pînă la Mihai Creangă e o cale atît de lungă... 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.