Pîinea noastră cea de toate zilele
Pe vremuri de lipsuri şi crize, multe dintre lucrurile fireşti ale vieţii cotidiene capătă dintr-odată importanţă şi ajung ţinte predilecte ale discursurilor de tot felul. Pîinea este una dintre aceste ţinte, întrucît îndestularea păstrează liniştea, ieftinătatea aduce „nemurirea“, belşugul induce slava. Cînd zahareaua se găseşte din abundenţă, norodul este mulţumit, iar domnul poate să otcîrmuiască cum doreşte, să acorde, cu largheţe, privilegii, scutiri, să încurajeze iniţiativele tuturor.
Doar cînd oraşul geme de sărăcie sau de holeră, de ciumă sau de secetă, Vodă îşi aduce aminte de poporul său şi încearcă să-i astîmpere foamea şi să evite revolte şi nemulţumiri, cu măsuri protectoare: preţuri fixe la alimentele de bază, astfel încît să mănînce şi cel sărac, să se îndestuleze şi cel bogat. La 26 septembrie 1792, Mihai vodă Suţu intervine în favoarea orăşenilor din Focşani şi a locuitorilor din Rîmnicu Sărat supăraţi de vămuirea celor de „trebuinţa caselor lor“, adică „pentru cherestele de casă, pentru lemne de foc, pentru grîu, porumb, mei, orz, pentru fasole, varză, ceapă, linte şi orice alte lucruri de ale mîncării şi ale băcănii“. Şi arată cu degetul către vameşii şi ispravnicii locului care nu „se părăsesc de urmările ce s-au obicinuit rău“. Ocupaţiile militare (din anii 1806-1812) cu rechiziţionarea zaharelei creează alte neplăceri. Cînd, la 1810, brutarii din Bucureşti sînt obligaţi să facă „pesmetul“ necesar armatei ruse, oraşul rămîne fără pîine. Traşi la răspundere, aceştia se apără arătînd că nu mai au vreme şi de pîine pentru hrana norodului şi cer unirea cu cei din breasla simigiilor şi cu cei din breasla jimblarilor, astfel încît oraşul să nu ducă lipsă de hrana de bază.
Măsura primeşte aprobarea, dar asta nu aduce linişte decît pentru scurtă vreme, curînd se constată că „pîinea şi jimbla ce o scot brutarii şi jimblarii, după ce este lipsă, apoi este şi mai proastă“. Locuitorii nu întîrzie a se plînge, stăpînirea intervine şi cere reglementarea situaţiei, ameninţînd şi hotărînd ca pîinea, jimbla, covrigii, simiţii să fie „întocmai după proba ce sînt legaţi şi dramurile deplin“. Carevasăzică, brutarii fie nu respectau greutatea pîinii, păcălind cu „furtişagul“ din ocaua hărăzită, fie făceau pîinea mare, obligînd săracul să cumpere mai mult decît i-ar fi permis buzunarul, că burta ar fi dorit ea mult mai mult... Brutarii „să scoaţă şi pîne de cîte o jumătate oca de cîte opt şi de cîte patru parale, ca să fie spre înlesnirea săracilor“ şi nu numai pîine de „şaisprezece parale ocaua“. În scurt: „pîine şi jimblă să fie cu îmbelşugare în politie“. Or, furtul la ocale şi cîntare atrage mai mult decît orice, în ciuda pedepselor; bineînţeles atunci cînd se întîmplă şi atunci cînd pitarul este prins. Caretaşul german Döbel povesteşte, de pildă, că în Bucureştiul anului 1830 era obiceiul ca „brutarii care fac pîinea prea mică şi proastă să fie ţintuiţi de o ureche de uşa prăvăliei sau casei «lor»“ şi întreaga marfă să fie împărţită săracilor. Pedeapsa, dureroasă şi mai ales dătătoare de semne, nu-i sperie pe brutari din moment ce Döbel este martorul a numeroase execuţii, iar în uliţă se ciocneşte zi de zi de o mulţime de asemenea „greşiţi“, pe care îi recunoaşte „după lobul urechii sfîrtecate“. Pedepse şi pentru pitarii din Focşani. La 1848, Eforia oraşului introduce în buget o serie de amenzi percepute de la cei ce nu respectă regulile fabricării pîinii. Are loc deja o schimbare clară care pune pe primul plan igiena, calitatea, greutatea: jidovii pitari sînt amendaţi pentru „reaua calità în pîne“, David sin (fiul lui) Herşcu este şi el sancţionat „pentru că s-au dovedit că au călcat aluatul pînei cu picioarele“, lucru rar şi nemaiîntîlnit pînă atunci. Or, puţine sînt lucrurile care ţin şi menţin liniştea, iar către acestea se întoarce, cu insistenţă şi sfinţenie, orice putere: „îndestularea obştească pentru pîine, carne şi lumînări este întîiul obiect către care dregătorul mai cu osebire trebuie să-şi ţintească datornica sa îngrijire şi priveghere“, sună „ţirculara Departamentului din Lăuntru“ al Moldovei din 27 noiembrie 1840.
Cînd preţul pîinii scade şi îndestulare este pentru cei săraci, aceasta constituie o veste bună pentru toţi: „Preţul pîinii a scăzut cu patru parale şi ni se spune, spre marea mulţumire a norodului, că pînă la sfîrşitul lunii viitore, va mai scădea cu încă două parale; asta înseamnă că pîinea va costa doar 8 parale, de la 14 cît fusese pînă acum“, scrie Zinca Golescu din Goleşti, fiului Ştefan, plecat în lume la studii.
Ieftinătatea şi îndestularea sînt şi astăzi cheia unei politici de succes. Atenţie la preţul pîinii, aşadar...
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
