Un cerc de prieteni: revoluție și exil
Revoluţia de la 1848 a produs multe studii: unele mai bune, altele mai puţin bune, şi mult prea multe de domeniul maculaturii. Evenimentul politic a atras îndeobşte atenţia, lăsînd de-o parte multe alte aspecte de istorie socială sau istorie economică, capabile să „lumineze“ atitudine, comportamente, reacţii. De pildă, soarta revoluţionarilor paşoptişti este foarte puţin cunoscută; de cele mai multe ori „istoria“ se încheie cu „Revoluţia a eşuat etc. etc.“. Or, dacă ar fi să citim doar corespondenţa fraţilor Golescu cu mama lor Zinca, am afla că Revoluţia nu se termină decît pentru unii, iar exilul continuă să solidarizeze o generaţie în urmărirea unor idealuri. În cartea A Circle of Friends. Romanian Revolutionaries and Political Exile, 1840-1859 (Brill, Leiden, Boston, 2011), Angela Jianu reface cu tenacitate şi migală această lumea cosmopolită a anilor ’40, ce se perindă prin diferite medii în căutarea unei „libertăţi“ revoluţionare. Ea se foloseşte, în principal, de tomurile numeroase produse de corespondenţa dintre cei „plecaţi“ şi cei „rămaşi“ la Iaşi şi Bucureşti. Corespondenţa dintre Maria Rosetti şi Constantin A. Rosetti este firul roşu care structurează întreaga carte şi în jurul destinelor lor se construieşte întreaga naraţiune. Folosirea unui număr cît mai mare de documente inedite păstrate atît la Arhivele Statului din Bucureşti, cît şi la Biblioteca Naţională a României, dar şi exploatarea unui fond inedit de documente de la Arhivele Naţionale londoneze aduce un plus de informaţie asupra subiectului.
Prima parte a cărţii, „Studenţi şi revoluţionari“, se concentrează asupra formării intelectuale a generaţiei paşoptiste. Este deja îndeobşte cunoscut rolul major jucat de figura lui Jules Michelet în definirea tinerilor boieri ajunşi la Paris şi regăsiţi cu asiduitate printre auditorii cursurilor sale de la Collège de France. Franţa s-a făcut ecoul trăirilor „revoluţionare“ ale acestei generaţii exaltate de ideile de „libertate“, „fraternitate“, „frăţie“; unii dintre ei au căutat să sensibilizeze lumea engleză cu privire la problemele Principatelor, dar, după eşecul boierului Ion Câmpineanu pe lîngă consulul Colquhoun şi lordul Palmerston, replierea este evidentă. De altminteri, pentru multe alte naţii din Europa Centrală şi de Est, doar Franţa reprezintă un model politic care ar fi putut să ofere „salvarea“. Această parte reconstruieşte cu multă dibăcie atmosfera acelei epoci: Parisul anilor ’40, cosmopolit şi sursă de inspiraţie unde mulţi alţi emigranţi îşi găsesc refugiul, sălile şi culoarele de la Collège de France unde se vorbeşte mult despre naţiune şi republică, cursurile magistrale ale lui Jules Michelet pentru care se „luptau“ 300-400 de tineri dornici să fie admişi în „auditorium“, solidarităţile şi prieteniile franco-române, dar şi solidarităţile şi prieteniile franco-polone, pentru că 1848 se reproduce mai peste tot.
Cu partea a doua, autoarea se apleacă asupra lungii perioade de exil (1849-1855). Nu mai puţin de 150 de persoane sînt obligate să „plece“, iar „promiţătoarea republică valahă“ se prăbuşeşte lăsînd neterminate reformele atît de mult aşteptate. De acasă, Maria Rosetti, Zinca Golescu sau Ana Racoviţă se luptă şi încearcă să-şi salveze fraţii şi soţii. Scrisorile lor se îndreaptă către toţi cei care ar fi putut „să facă ceva“, pentru a uşura exilul sau pentru a anula pedeapsa. Speranţele lor se risipesc pe drumurile Europei către Paris, Londra, Nantes şi se afundă la Gallipoli şi Constantinopol. Interesant de reţinut că românii aflaţi în exil n-au fost sprijiniţi doar de cei cu putere şi la putere, ci şi de oameni simpli: de pildă, Charlemagne Hallegrain, proprietarul unei cizmării de lîngă Luvru şi vecinul lui C.A. Rosetti. Acesta îi repară deseori cizmele, pentru ca mai apoi casa sa să-i adăpostească, multă vreme, pe toţi exilaţii conspiraţionişti români de la Paris. Exilul, oricît de mult sprijin afectiv sau politic ar fi avut, este o lungă şi grea perioadă de lipsuri şi privaţiuni. Corespondenţa Zincăi Golescu punctează toate aceste eforturi susţinute (uneori nereuşite) de a trimite băieţilor ei, răspîndiţi în cele patru zări, haine, bani, ceva de mîncare.
Partea a treia se apleacă asupra anilor 1856-1857, reîntoarcerea şi integrarea acestei generaţii în politica unionistă, pregătită de o neostoită propagandă atît în presa vremii, cît şi pe lîngă consuli, miniştri, ţari, împăraţi etc. Angela Jianu punctează acest moment al reîntoarcerii, analizînd, cu precădere, rolul jucat de unii dintre autorii politicii unioniste din exil, la finele Războiului Crimeii: C.A. Rosetti de la Paris, Alexandru Golescu Negru de la Veytaux, Edgar Quinet (căsătorit cu Hermione Asachi) şi a sa carte despre Les Roumains, Gheorghe Asachi şi Românii Principatelor Dunărene etc. Cartea, bine scrisă şi cu informaţii numeroase, va fi, fără îndoială, de folos multor generaţii de istorici.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
