Teza de abilitare: birocraţie sau maculatură?

Dezbaterea este un lucru rar prin societatea românească, sau cel puţin eu n-am prea văzut ca acest drept atît de necesar democraţiei să funcţioneze pe la noi. Statul mimează nevoia de reacţii la un proiect sau altul, anunţă lansarea unei dezbateri, dar, în acelaşi timp, ştie că poate, fără mari probleme, să-şi impună punctul de vedere, chiar dacă el este în devafoarea cetăţenilor. De ce? Păi, cetăţeanul, intelectual sau simplu spectator al schimbărilor cotidiene, se plictiseşte repede. Adică cum să dezbată onest şi cu argumente un proiect, mai mult de două zile? Adică cum să propună o alternativă, un alt proiect, o opinie solidă, susţinută de argumente? Cel mult, cetăţeanul nostru se poate inflama, striga „jos guvernul!“ sau „aşa nu se mai poate!“, discuta pe la colţuri, enerva peste poate cu „auzi, domnule, să propună o lege pentru noi şi pe noi să nu ne întrebe? Păi, trăim în democraţie, le arătăm noi lor“. Dar două zile trecute, revolta s-a stins, de lege s-a uitat, o alta i-a luat locul, iar platitudinea domneşte şi lucrează cu sîrg: „Ce pot eu să fac? Ăştia au hotărît tot. Nu poţi, domnule, să faci nimic în ţara asta“. Nici măcar n-a încercat, nici măcar nu şi-a propus să încerce. La astfel de discuţii sterile am participat mulţi dintre noi, participăm încă. Un subiect animă spiritele, adună breasla, inflamează creierele, face să curgă litri de alcool, tone de ţigări, hectolitri de cafea, şi se evaporă cu zorii zilei următoare. Cam aşa s-a întîmplat şi cu „dezbaterile“ din jurul proiectului, devenit între timp lege, privind teza de abilitate. Pe la colţuri am auzit mult despre noi „care nu ne vom lăsa duşi aşa...“, despre petiţii online, despre proteste, despre proiecte paralele, despre, despre... Dar niciodată această masă de „revoltaţi“ n-a reuşit să se coaguleze într-o masă critică cu un proiect alternativ şi viabil la legea propusă. Sau măcar cu un protest care să impună un punct de vedere...

Teza de abilitate ne transformă, fără doar şi poate, în nişte slujitori ai birocraţiei, capabili să numere rîndurile, caracterele, cu spaţii sau fără spaţii, paragrafele, articolele, recenziile, cărţile, conferinţele, dar „incapabili“ să producă o idee. Şi asta dintr-o simplă „comoditate“ legislativă; nimeni nu este interesat de acest lucru. Viitorul coordonator de teze de doctorat trebuie mai întîi de toate să ştie să se laude bine... să ne înţelegem, i se cere să vorbească despre sine în termenii cei mai „excelenţi“ cu putinţă „de minimum 150.000 de caractere şi de maximum 300.000 de caractere (inclusiv formule)“. Cu spaţii sau fără spaţii, candidatul are, pentru prima dată, şi chiar obligatoriu, dreptul la o egolatrie. Cum mulţi dintre intelectuali nu sînt străini de orgoliul şi vanitatea „covorului roşu“, pînă la urmă el reuşeşte să se laude cu sîrg între 75 şi 150 de pagini. Dar... trebuie să o facă în limba engleză. De ce în limba engleză, cînd limba oficială a statului român este limba română? De ce în engleză, cînd opera candidatului este despre Mihai Viteazul şi prima legare de glie? Păi, se presupune că societatea academică din România, deşi capabilă să se laude pe 150 de pagini în limba engleză, este incapabilă să se şi „evalueze“. Cu alte cuvinte, experţii de peste mări şi ţări se vor pogorî la poalele Carpaţilor să verifice cît din egolatria ştiinţifică şi academică este pe bune, şi cît este balast. Cum îşi vor da seama? Pe ce criterii? Asta nu mai ştii şi cred că nici propunătorii legii nu ştiu prea bine. Cît despre operă – opera care ar trebui să-l consacre şi care ar trebui să dea cu adevărat seama despre evoluţia cercetătorului matur... –, se reduce la vreo zece pagini, „maximum 25.000 de caractere“, unde „se prezintă planuri de evoluţie şi dezvoltare a propriei cariere profesionale, ştiinţifice şi academice, respectiv direcţii de cercetare/predare/aplicaţii practice şi moduri probabile de acţiune pentru punerea în practică a acestora“. Tot în engleză, că de...

În alte ţări, teza este un moment important în cariera oricărui cercetător. Realizarea unei astfel de opere durează trei, patru, cinci ani şi, dincolo de egolatria inerentă, cercetătorul pune pe masa evaluării opera sa de maturitate. În ştiinţele umaniste, simpla egolatrie nu este suficientă, ci o teză consistentă, pe un subiect important, care să propună ceva util este mai mult decît necesară. Că altfel... candidatul nu este luat în serios. Pînă la urmă, la noi, oricine poate să scrie cele 150 de pagini de ego, le dă la tradus, le susţine, într-o engleză aproximativă, în faţa unei comisii care, luată la bani mărunţi, n-ar îndeplini în veci noile „criterii de performanţă“. Problema mea este de eficienţă. Ce faci cu cele 150 de pagini? În engleză? Pentru care ai plătit vreo 2000 de euro? Cine e interesat să publice varza egolatră? Nimeni. La ce foloseşte în cariera de după abilitate? (Sau evoluţia se opreşte aici?) La nimic. Pe scurt, şi după umila mea părere, teza de abilitate promovează maculatura şi birocraţia inutilă, cu concursul tacit al unei societăţi care nu iubeşte dezbaterea şi care nu este pregătită să-şi asume consecinţele.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.