Cultura dispreţului şi arta victimizării
Habar nu am ce se întîmplă cu ţărişoara noastră, asta aş fi tentată să spun. Dar lucrînd atît de mult cu românii, cu românii trecutului, bineînţeles, ştiu că avem aşa un mare dispreţ pentru valorile prezentului şi aşteptăm moartea pentru a ridica statui şi veşnice pomeniri celor care ne-ar fi putut fi de folos pe pămînt şi în timpul vieţii. Dar invidia şi dispreţul nu prea ne dau pace şi ne place cu mare aviditate să dărîmăm şi mai ales să trăim în obscuritate şi mizerie, pentru a avea de ce ne văicări. Că dacă ne-ar fi bine, n-am avea de ce ne văita, or noi – noi românii – vrem să ne văităm, să fim victime, să ne batem cu pumnii în piept că noi am fost aici la Porţile Orientului, veşnici apărători ai celorlalţi, dar niciodată apărători ai noştri.
Şi iată: sînt un client obişnuit al Arhivelor Naţionale de prin 1998, aşa că am prins multe vremuri şi m-am plîns de multe dintre ele, în paginile revistei Dilema veche, şi am scris despre unele dintre aberaţiile sistemului militarizat şi contraproductiv. Am prins frigul, accesul limitat la documente, accesul şi mai limitat la originalele documentelor vechi, mormăiala portarilor, imposibilitatea de a face fotocopie (deşi la primul xerox din colţ regăseam adesea tovarăşi de-ai lor cu fotocopiile sub braţ) sau interdicţia de a intra cu laptopul în sala de lectură. Transcriam la documente pînă cînd mîna îmi înţepenea, fiindcă mi se explicase că nu pot avea computerul cu mine pentru că aş încuraja „lupta de clasă“. Da, chiar aşa. „Dacă v-aş permite dvs. să intraţi cu laptopul, asta ar însemna că i-aş defavoriza pe cei săraci care nu-şi permit un astfel de instrument. N-aş încuraja eu şi mai mult sărăcia pensionarilor care vin aici să-şi caute familiile?“, mi-a explicat cineva din conducere. Pentru ca doamna custode să-mi zică verde în faţă: „Ascultă, fato, de unde ştiu io că calculatorul ăsta al tău n-are şi copiator şi-atunci nu furi tu documentele fără să le plăteşti?“. Repede, repede am uitat astfel de episoade şi nu ne trece prin minte că ele ar putea fi restaurate aşa cum multe alte lucruri au fost întoarse în timp, doar aşa... că mediocritatea oricum nu trece prin arhive... ea plagiază direct... E mai uşor. Priviţi doar site-ul de la Arhivele Naţionale. Este cel mai performant. Nici o instituţie românească de cercetare sau de cultură nu se poate lăuda că are măcar idee de performanţă atunci cînd este vorba de prezentare şi reprezentare... (deschideţi site-urile celorlalte instituţii deţinătoare de arhive, spre exemplu, cel al Bibliotecii Academiei Române, doar aşa, comparativ...) L-am cunoscut personal pe Dorin Dobrincu anul trecut, cînd am vorbit despre „gustoasa“ expoziţie gastronomică. Atît. Nu ştiu dacă legal trebuie schimbat. Tot ce ştiu este că a reuşit să facă performanţă acolo unde este atît de greu de făcut ceva, darmite performanţă. Ar fi meritat mulţumiri, nu demitere.
Cam tot pe acolo se plasează şi ICR. În noiembrie 2004, cînd din datoria-mi naivă am stat vreo cinci ore la Ambasada română din Paris să votez, vitrina era plină doar cu cărţile traduse în franceză ale celui ce era şi director al ICR. Atît. De fapt, ICR Paris nu prea exista. Şi apoi, de ce atîta grabă? Să distrugi o instituţie doar pentru a schimba un om? Oricum Horia-Roman Patapievici este pe sfîrşit de mandat. Şi apoi, din cîte ştiu, USL ar trebui să se legitimeze în toamnă. Nu se putea aştepta? Urgenţă, urgenţă de a distruge, de a aşeza pe soclu mediocrităţi împăunate cu laurii educaţiei noastre superficiale, de a promova un Mang, o Dumitrescu şi chiar pe bunica Andronescu. Oricine şi orice dacă jură pînă la următoarele alegeri că sînt uslaşi convinşi.. Valoare, diversitate, merit... fugi de-aci duduie... ce tot vorbeşti... vizibilitatea culturii române... cărţi de autori români prin marile librării ale lumii... haida de... promovarea ofensivă a culturii române, susţinerea tinerilor umanişti... vorbeşti prostii, ia să-i vezi pe-ai noştri... Care ai noştri, care ai lor? Pentru a răzbi, cultura română are nevoie de unitate şi mai ales de perseverenţă dedicată. Altminteri ne mănîncă şi pe noi „dinţii de aur“ ai compatrioţilor noştri rătăciţi prin Europa înainte de-ai fi terminat pe toţi ceilalţi care au crezut o vreme că România este mai mult de atît. Dar sînt prea mulţi cei care preferă „dinţi de aur“, prostituatele de la Bois de Boulogne şi vizitele de lucru neproductive ale tovarăşilor directori.
Ce mă sperie cel mai tare este pesedizarea liberalismului. Dacă asta e schimbarea atît de mult aşteptată, eu spun un grand merci şi nu-mi trebuieşte. Cît despre Dorin Dobrincu sau Horia-Roman Patapievici... aşteptăm să moară, că poate aşa vom realiza că nu făcură tocmai rău naţiei române.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
