Cîrpeala la români - mod de existenţă

Despre cîrpeală vorbim aproape în fiecare minut al existenţei noastre. Naţia noastră iubeşte începuturile pe care nu le finalizează mai niciodată, ci doar le cîrpeşte ori de cîte ori se poate. Mărturiile unei astfel de mentalităţi ne sufocă existenţa: plombele din asfalt, sîrmele ce priponesc garduri, macarale, ţevi de eşapament, sau leagă tramvaie, plasturi ce izolează prize şi aparate electrice, chelneri pe post de miniştri, gospodine ajunse „strategi“, beţe ce pun în mişcare trenuri etc. Or, această meteahnă a uzitatei maxime „las’, că merge şi aşa“ nu este de ieri, de astăzi. La 1857, jurnalul Predicatorul Ecleziastic analizează originile, „avantajele“ şi „dezavantajele“ cîrpelii. Autorul începe cu o constatare deloc măgulitoare: „vorba aceasta la noi se ia în multe înţelesuri, pentru că toţi cîţi ne numim români pare că sîntem făcuţi pe dînsa“. Cu alte cuvinte, sîntem „cîrpaci“. Nu ne place să auzim asta, dar realitatea de zi cu zi ne arată că nu ştim să construim ceva temeinic şi durabil, dar ne pricepem de minune la cîrpăcit. De unde vine această apetenţă pentru cîrpăceală? Păi, din „lenevire“, ne asigură Predicatorul Ecleziastic: „lenevirea sau neîngrijirea este mama cîrpelei“. Cum? Păi, munca, munca atît de lăudată şi de cinstită de alţii nu pare a fi pe placul multora. Şi… „cel leneş fuge de muncă, fuge de osteneală prin care poate să se scape de cîrpeală“. Mai mult, leneşul „nu sufere nici cea mai mică sarcină asupra sa; este mai voios, precum se vede, a rămînea nebăut şi nemîncat decît a-şi încorda vinele şi a pune mîna pe lucru pentru sănătatea sa, pentru fericirea traiului său“. Că românul nu prea se gîndeşte la viitor, ci doar consumă ce produce astăzi, mîine e o altă zi, la care nu merită să se gîndească, este deja o altă meteahnă arătată cu degetul de mulţi alţi „analişti“, luptători pe meterezele primei modernităţi româneşti. Doctorul Costache Vârnav îi arată cu degetul pe ţăranii ce sînt sclavii „mămăligii şi rachiului“, ancoraţi în paradigma supravieţuirii. „Nevoia sileşte pe locuitor la lucru, iar nu dorinţa cîştigului“, scrie cu disperare Vârnav după experienţele deloc plăcute ale căutării de argaţi în vremuri de abundenţă. Cînd, clar ca lumina zilei, nimeni nu vrea să muncească, atît timp cît mămăliga îi pe masă…

La fel şi Predicatorul, care ţine să puncteze: „dacă trebuinţa îi pune sula în coastă, apoi el se ocupă tot de lucruri mici şi uşoare, nevoind niciodată să dea în greu cum nu-i place, cere de-a gata să mănînce, să bea şi să îmbrace“. Goana după chiverniseală, după îmbogăţirea cît mai grabnică şi cît mai uşoară şterge ideea lucrului bine făcut, anulează onoarea unei profesii, îngroapă orice gînd de temeinicie. Şi cum românul vrea să se chivernisească şi nu să „clădească“, ajunge adorator necondiţionat al cîrpelii: „blestemata de chiverniseală, nicăieri nu este aşa de întinsă ca la noi“. După autorul acestei analize, chiverniseala este „lenevire“ şi „neîngrijire“, bogăţie obţinută fără nici un fel de efort: „în loc să vărsăm sudori şi astfel să ne ajutăm şi să ne înlesnim traiul cel bun, drept şi fericit, alergăm după chiverniseală, cerşind unul de la altul“. Cine este cea mai potrivită „vacă de muls“ în asigurarea chiverniselii? Statul, evident! Cerşim „mai cu seamă de la guvern“. Şi, români, dragi patrioţi, cîtă actualitate are această constatare: „noi românii, fii adevăraţi ai patriei, lăsăm toate celelalte întreprinderi care pot să ne fericească atît pe noi, cît şi pe muma noastră, şi năvălim din lenevire şi trîndăveală în canţelariile statului pentru o lefşoară de chiverniseală, şi neîncăpînd în aceste canţelarii ne facem pe urmă şi cerşetori pretinzînd ca să ne hrănească alţii de pomană ca pe nişte orbeţi“. Unde se văd mai întîi şi întîi de toate efectele nocive ale acestei „cîrpeli“? În educaţie. Ieri, ca şi astăzi, investiţia în educaţie se tot amînă, chiar dacă „patrioţii“ de ieri şi de astăzi se bat patetic cu pumnii în piept şi strigă cum ea, ea, „educaţia“, nu poate fi, nu trebuie să fie decît o prioritate, salvarea unei naţii. Dar… „Sînt cîţiva ani de cînd s-au înfiinţat nişte brumă de Şcoli, care şi acestea se ţin tot cu cîrpeli. Mai toţi cîţi trec printr-însele, ori isprăvite ori neisprăvite, aleargă la condeiul canţelariilor ca să se chivernisească.“ Cu o educaţie „cîrpită“, într-o naţiune „cîrpită“, personaje „cîrpite“ fac carieră, se umplu de aroganţă şi vanitoşi ne sfidează, „umblînd înmănuşaţi, frizaţi, fluierînd în biciuşcă şi tăind frunză la cîini“. Şi cum cîini avem şi tot avem… frunză încă se mai găseşte, de ce ne-am îndrepta către osteneală, sudoare şi lucru bine făcut? Cînd cîrpeala ajută pe oricine să se chivernisească bine, căţărîndu-se pe umerii statului, de ce am investi în decenţă, onestitate, muncă, educaţie? Şi bietul Predicator „predică“ şi astăzi în pustiu: „…de nu ne vom aşterne pe muncă… în veci nu ne procopsim, în veci vom tăia cîinilor frunză, în veci vom fi cerşători, aşteptînd de la ţară să ne arunce cîte o bucăţică de pîine, în veci vom fi robii altora care, spre a ne scăpa de lenevire şi trîndăveală, vor întinde gîrbaciul pe spinarele noastre ca să ne facă să muncim…“

N-avem scăpare!

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.