Poveşti aiuritoare de iubire
S-a trezit scăldată de soarele cald al primei zile de toamnă. Privi în jur cu mulţumire. Totul era atît de perfect că părea ireal: draperiile prinse în ciucurii lor, cearşafurile de damasc, bine apretate şi foşnitoare la atingere, culoarea covoarelor, calitatea bibelourilor, alinierea paharelor în vitrinele bine şterse de praf, cărţile aranjate de pe rafturi… Şi dacă are de toate Tudorică, atunci ale ei unde vor mai încăpea? se întrebă. La prînz ar fi trebuit să vină băiatu’ trimis de tată-său cu lada de zestre, plină ochi de cearşafuri brodate şi perne cusute cu grijă, de prosoape scrise cu iniţialele lor, cît s-a chinuit să pună un T şi un M, într-o inimă de borangic, ar merita să le atîrne frumos în sala de baie, să fie ceva şi de la ea.
Nu-i prea venea a crede că Tudorică va vrea vreodată să pună pe patul lui cuvertura aia, bătută numai în cîrceie, la care au lucrat o iarnă întreagă şi ea, şi mamă-sa, sau faţa aia de masă, lucrată în trandafiri, sau ştergarele alea ţesute cu fluturi, sau, sau, sau… N-ar fi avut curajul nici măcar să-i ceară un loc al ei în toată casa asta plină de el. Îl ştia ce om dintr-o bucată putea fi, şi rece ca gheaţa, şi dur ca stînca, îi tot vorbise de el şi de casa lui, de el şi de slujba lui, de el şi de mama lui, nu fusese niciodată loc şi timp de ea, de ea şi de viaţa ei. „Ascultă, Mărioară, io n-am nevoie de nimic de la tactu’. Io vreau o femeie cinstită şi frumoasă cu care să nu-mi fie ruşine să ies în lume. Vreau să fii tu femeia aia. Da’ să fii fecioară curată, Mărioară, că io îţi dau tot ce am şi nu vreau să mă fac de rîsul oamenilor“, îi zise atunci cînd o ceru de nevastă, apăsînd pe fiecare cuvînt. La început nu-i răspunse, deşi îi plăcuse de tînărul ofiţer, sau mai degrabă o încîntase cu uniforma lui, cu casa lui de la Bucureşti, cu vacanţele la Marea Neagră, cu prieteniile lui. Şi-ar fi dorit să plece la casa ei, să plece din satul ăla uitat de lume, plin de muşte şi de babe iscoditoare, o ispitea gîndul ăsta şi-o tot îmbia, deşi fecioară curată nu mai era de mult... Şi mai ales îl iubea încă pe Ghiţă. O, Doamne, cît îl mai iubea pe Ghiţă! De vreo doi ani umblau împreună, de vreo doi ani se ascundeau nopţile în şură şi se afundau cu frenezie în apele iubirii. Şi tot aştepta ca Ghiţă s-o ceară de la tată-său, şi să facă nuntă mare, şi să se mîndrească prin sat cu norocul ce-a dat peste ea. Ghiţă însă o tot amîna şi-i tot zicea că poate la toamnă, că poate la Paşti, că ce se tot grăbeşte, că le e bine aşa, că nu-i gata casa, că doar ştie că e a lui, că doar ştie c-o iubeşte ca pe nimeni alta. Ştia toate astea, dar mai ştia că lumea vorbea de dragostea lor, că ajunsese să-i fie ruşine să mai meargă duminica la biserică sub privirile complice şi sfidătoare ale tuturor.
Şi într-o zi veni Tudorică în sat, frumos şi mîndru în uniforma aia a lui, şi dintre toate fetele o alesese pe ea. Crezu că poate Ghiţă se va grăbi acu’, că poate din gelozie va face pasul ăla atît de aşteptat, că va veni acasă la ea s-o ceară în sfîrşit de la tată-său. Se înşelase, căci Ghiţă se pierdu iarăşi în aceleaşi eterne scuze şi promisiuni. Se mărită cu Tudorică, cu inima grea şi plină de iubirea lui Ghiţă, dorindu-şi ca, odată plecată la Bucureşti, să-l uite şi să înveţe să-l iubească pe celălalt. Începuse chiar să-i facă loc în inima ei şi, ascunsă acolo printre pliurile rigide ale cearşafurilor apretate şi razele insistente ale soarelui, se străduia să găsească ceva... ceva care s-o lege de Tudorică, ceva care s-o facă să treacă peste răceala atingerilor şi asprimea privirilor, peste scorţoşenia atitudinii şi suficienţa gesturilor… „Hei, te-ai trezit, Mărioară? Hai că pregătii micul dejun“, o trezi o voce ademenitoare. Poate va găsi ceva, îşi zise, în timp ce îşi punea capotul şi papucii, toate aşezate cu grijă de Tudorică la capătul patului. Şi găsi masa pusă, aşa cum nu i se întîmplase niciodată acasă, aşa cum nu i s-ar fi întîmplat niciodată dacă s-ar fi măritat cu Ghiţă, aşa cum nici unei fete din sat nu i s-ar fi putut întîmpla. Putea fi acel ceva de care avea atîta nevoie. „Pe cine aşteptăm, Tudorică, aşa de dimineaţă?“, întrebă, găsind pe masă trei ceşcuţe de cafea, trei linguriţe, trei pahare, trei farfurioare, trei şerveţele, trei scaune… „Păi, pe cine am putea aştepta, Mărioară? Pă Ghiţă“, veni răspunsul prompt şi plin de certitudini. „Vine Ghiţă la noi?“, se grăbi să întrebe cu sîngele zvîcnindu-i în creier, că doar ea voia să-l şteargă din minte-i. „De astăzi înainte, Ghiţă va fi întotdeauna cu noi la masă, Mărioară. Va avea locul lui, aşa cum a avut primul loc în patu’ tău. Io ţi-am tot zis, Mărioară, să nu mă înşeli, că io îs om de onoare, şi n-am să divorţez tocma’ acu’, a doua zi de nuntă, să mă fac de rîsu’ oamenilor, vom trăi aşa, cum va da Dumnezeu, cu Ghiţă după noi.“
Şi-au trăit aşa, în trei, cu Ghiţă plutind printre ei, aşezîndu-i-se cu grijă şi îndărătnicie un tacîm pentru fiecare masă... o fantomă a trecutului ce nu i-a lăsat niciodată să iubească prezentul.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
