Poveşti aiuritoare de iubire (II)
Mai întîi fu Relu, bărbatul acela frumos, frumos... cu ochii albaştri ca marea şi rîsul sănătos şi molipsitor. L-a cunoscut într-o zi fierbinte de iunie, cînd trebuia să ajungă la examene. Făcea autostopul, la marginea satului, satul ăla pustiu pe unde nu treceau decît vîntul şi ţiganii, din cînd în cînd, cu ochii după ciordeală, în rest nimeni, nimeni... În ziua aia, trecu el. Opri şi cu un zîmbet aiuritor îi zise: „Urcă, prinţesă, că te duc pînă la capătul lumii“. N-o duse chiar pînă la capătul lumii, ci doar pînă la intrarea în oraş, că doar pînă acolo ţinu Dacia aia hodorogită. Suficient însă să se îndrăgostească fără doar şi poate de bărbatul cu ochii albaştri ca marea şi să dorească să rămînă cu el pentru tot restul vieţii. Dar nu fu să fie decît vreo două luni, iubindu-se cu patimă pe bancheta din spate a aceleiaşi Dacii hodorogite, ea mirosind a trandafiri, el duhnind a benzină, mai apoi în odaia lui, printre rufe murdare şi cutii de bere, din cînd în cînd la ea, sub privirile severe ale părinţilor, ea declamînd versuri din Shakespeare, el grăbindu-se să prindă ultimul meci din campionat, ea făcînd planuri de viitor, el spărgînd seminţe. Rămase gravidă şi crezu că-l prinse pentru totdeauna pe omul vieţii ei, şi că-l va domestici pe bărbatul acela atît de frumos, dar atît de necioplit. Omul vieţii însă nu prea se sinchisi de vestea bună. Nici nu se bucură, nici nu se întristă, îi zise doar că el pleacă. Unde? îl întrebă cu ochii în lacrimi. Ridică din umeri şi plecă. Îi trimise apoi vorbă că îi recunoaşte plodul, dacă ţine la asta, dar să nu ceară altceva, că n-are nici un chef să-şi ia vreodată vreo slujbă, că-i un om liber şi că oricum n-ar fi mers, că ea e prea sofisticată, iar el e prea... el.
Şi s-a născut apoi Fănica, iar viaţa şi-a urmat cursul ei: Maria s-a aşezat la casa ei, cam mică, dar casa ei, şi-a găsit o slujbă, cam prea slabă, dar era o slujbă, părinţii n-au mai vrut s-o vadă, iar copila le spunea bunici vecinilor de la parter.
L-a cunoscut apoi pe Marcel, în parc, în timp ce-o plimba pe Fănica, cînd s-a aplecat galant să-i ridice suzeta, oferindu-i-o cu „trebuie să vă fie indispensabilă, mai ales noaptea“. Nu înţelese mare lucru din vorbele de atunci, dar tot întîlnindu-se prin parc, tot ridicînd suzetele copilului neîndemînatic, împingînd uneori la căruţ, alteori ţinîndu-i biberonul, făcînd una, alta, deveni el indispensabil. Şi uite aşa, se mută cu ea şi Fănica în cei 20 de metri pătraţi de pe Aleea Fanteziei. Nu-l mai iubi însă ca pe Relu, Marcel era doar o obişnuinţă de fiecare zi, gata oricînd să facă piaţa, s-o plimbe pe Fănica, să-i schimbe scutecele, apoi s-o lase la grădiniţă, s-o ia de la grădiniţă, să-i arate pozele de prin cărţi, să se certe cu ţaţele de prin parc pe te miri ce, un bărbat util. Şi atît! N-avea, de altminteri, altă treabă. Maria îşi mai luă o slujbă, mulţumită că a găsit un tată pentru copilul ei. Într-o zi, însă, plecă şi Marcel, nu prea ştia nici ea de ce. Găsi doar un bilet cu „Să ai grijă de Fănica noastră. Că eu plec“. Unde? De ce? Se căzni să afle o vreme, se blamă pe sine că poate nu fusese cea mai bună dintre femei, că poate nu-l iubise, deşi ea singură muncea pentru toată familia, că poate şi-ar mai fi luat o altă slujbă, că poate el şi-ar fi găsit o slujbă, şi cîte şi mai cîte. Peste ani, un vecin binevoitor îi spuse cît de departe şi pentru cîtă vreme plecă Marcel. Spusese la TV că Marcel al ei nu fusese chiar atît de indispensabil pentru o altă femeie aruncată, într-un moment de furie bolnavă, pe fundul unui lac. Se perpeli iarăşi o vreme, gîndind că ar fi putut fi ea... pînă într-o altă zi cînd îl întîlni, pe holurile tribunalului, acolo unde era traducătoare, pe Viorel... Şi fu iarăşi dragoste mare şi fulgerătoare, atît de mare că nu-l întrebă dacă are vreo slujbă, dacă îi plac copiii sau dacă nu cumva e legat de alta sau de altul... Trăiră bine o vreme, aşa vreo cinci luni, şi iarăşi îi veni dorinţa aia de a-l lega pe omul de lîngă ea pentru totdeauna şi iarăşi rămase gravidă. Viorel nu fugi la aflarea veştii, ba dimpotrivă, se apucă să împartă cei 20 de metri pătraţi pentru a-i face loc plodului ce va să fie. Aştepta cu nerăbdare ziua cînd avea să se nască băiatul lui, căci trebuia să fie un băiat şi căuta cu înfrigurare un nume: să fie Petrică, ca bunicul lui, sau Tudorache, ca celălalt bunic al lui. Dilemă mare... Sfîrşi însă repede, cam prin luna a şaptea, cînd un doctor guraliv vesti „o fată zdravănă şi curajoasă“. Viorel nu mai rămase pentru ziua cînd avea să se nască Viorica. Cu alte şapte fete de prin multele alte aventuri ce-l alergau prin tribunal după pensie alimentară, Viorel n-o mai dori şi pe a opta. El îşi dorise întotdeauna un ficior „zdravăn şi curajos“, aşa cum făcuse mama lui, aşa cum făcuse şi bunica lui; fetele i se păreau mult prea inutile şi mult prea naive.
În ziua aia, Maria îşi promisese sieşi şi fetelor ei că nu se va mai îndrăgosti niciodată. Şi se ţinu de promisiune o vreme, pînă într-o zi urîtă de noiembrie cînd îl întîlni pe scările tramvaiului pe Gică...
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
