Muzeul: educaţie sau politică?

Călător prin lume, în ultima vreme, muzeele au fost întotdeauna un popas aproape necesar. Nu neapărat o obligaţie culturală, cît una impusă de timpurile „grele“, cînd fuga de ploaie, de vînt sau frigul muşcător te îndeamnă să intri la „căldură“, măcar pentru o vreme. La o distanţă de doar cîteva zile, am avut ocazia să vizitez două mari muzee, cu sisteme de organizare total diferite: Vaux-le-Vicomte, în Franţa, şi Kelvingrove, Glasgow, Scoţia. Primul este un muzeu privat, preţul este destul de mare, iar proprietarul a făcut o serie de „îmbunătăţiri“, astfel încît să reziste pe piaţă. Mai trebuie spus că, deşi muzeu „privat“, statul francez contribuie substanţial şi permanent la menţinerea lui în spaţiul public al culturii franceze. Cel de-al doilea este „la liber“, cum s-ar zice, ca toate muzeele din Glasgow, ca multe dintre alte muzee din Marea Britanie.

Dar ceea ce mi-a plăcut foarte mult este ceva ce nu reuşesc niciodată să regăsesc la muzeele de prin România: dimensiunea culturală şi educativă pare a fi mult mai importantă decît cea naţională. La noi, muzeul, cu foarte puţine excepţii, este mort, venerat, de neatins, de nepătruns, prăfuit, plin de relicve inexplicabile şi de toate felurile. Custozii sînt doar paznici ai acestor relicve, mult prea obosiţi de salariile mediocre şi de şefii lor frustraţi ca să aibă chef de explicaţii; muzeografii se află în aceeaşi barcă şi n-au pentru ce să aibă inspiraţie şi, chiar dacă au ispiraţie, nu pot avea iniţiativă în faţa unei conduceri imobile. Or, muzeul secolului XXI nu mai este ceea ce s-a vrut a fi în urmă cu cîteva secole. Pentru acest muzeu al lumii contemporane, care nu prea mai ştie atît de multe despre trecut, care nu mai vrea complicaţii interpretative, ci „poveşti“ frumoase, s-a pregătit proprietarul de la Vaux-le-Vicomte şi statul de la Kelvingrove.

Pe cine mai interesează astăzi cine a fost Fouquet? Dar recrearea poveştii lui Fouquet atrage milioane de turişti, mai ales în serile de vară cînd lumînările se aprind în tot castelul şi pe întreg domeniul, pentru a integra astfel contemporanul într-un instantaneu din ziua cînd regele Ludovic al XIV-lea a păşit, pentru prima dată, la Vaux-le-Vicomte. Pentru acelaşi vizitator contemporan, „arhitectul“ a creat multiple scene, capabile să spună povestea lui Fouquet, fără să-l agaseze prea mult cu prezenţa sa: muzică şi dans proiectate în marele salon, astfel încît să pară mai reale decît realul, în bucătărie se trebăluieşte de zor, meniurile zilei se citesc cu uşurinţă, uşile întredeschise ale cămărilor susţin graba valeţilor, biblioteca aşteaptă cuminte să fie răsfoită etc. Nimic din toate astea nu anunţă soarta ce va să vină...

La Kelvingrove este, în schimb, agitaţie mare: nici urmă de custozi. Ţi se explică, la intrare, care este sensul vizitei, după care fiecare face cum vrea, cum are chef şi cum se descurcă. Muzeul este plin de copii, de la cîteva luni, la cîţiva ani... De aici agitaţia... Nu, nu sînt veniţi cu „doamna“, ci cu părinţii (sau bunicii, sau bonele etc.), nu este o zi specifică sau dedicată lor, ci este un proiect permanent, prin care, jucîndu-se, învaţă o serie de lucruri despre istorie, artă, culori, modelaj, croitorie, geografie, orientare... Printre picturi sau sculpturi de mare preţ, sînt amenajate spaţii speciale unde, cu ajutorul unei opere celebre şi a tehnicii moderne, cei mai măricei se lasă ispitiţi să intre în filozofia unei epoci, cerîndu-li-se să-şi imagineze şi să recompună, de pildă, gînduri, gesturi, comportamente, atitudini, cuvinte etc. Pentru cei mai mici, o asistentă a pregătit o serie de jocuri interactive menite să-i înveţe culorile, culori care se află peste tot, iar acuarelele se străduiesc să picteze mai degrabă nasuri şi haine, decît peticul de hîrtie. Dar Kelvingrove este şi un muzeul al sociabiltăţii şi ca atare organizarea a ţinut foarte mult cont de acest obiectiv: vîrsta a treia găseşte un loc de refugiu, îmbinînd cultura cu plăcerea întîlnirii în jurul unei cafele sau a unui prînz copios. Ici şi colo, mici cafenele oferă un răgaz de reflecţie, în timp ce la intrare se află un adevărat loc al sociabilităţii, cu restaurant, cu meniu pentru cei mari şi pentru cei mici, cu cafenea şi ceainărie. Şi, în această zi de marţi, la prînz, salonul este plin de copii şi mămici, de bunici şi bunicuţe.

M-am tot gîndit şi gîndit cum o fi mai bine: păstrarea muzeului în gîndirea naţională a secolului al XIX-lea, cetate de neatins, sau transformarea lui într-un loc de întîlnire, în care cultura, educaţia se îmbină cu sociabilitatea? Cred că, mai degrabă, muzeul ar trebui să fie un loc al sociabilităţii, în care copiii noştri să se regăsească cu plăcere, învăţînd arta colorînd, jucîndu-se cu istoria, devenind „amicii“ personajelor din trecut, interpretînd roluri şi construind castele. Iar bătrînii ar răsfoi cu haz jurnalele timpurilor, îmbiaţi de aburii cafeluţelor, şi la umbra „regilor“ de altădată. Doar un vis?! 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.