Pe vremea călimărilor şi a penelor de gîscă

„Sărut mîna nenişorule,
De multe ori am vrut a vă scrie, vrînd a vă întreba chiar din partea nenechi (de cînd m-am îmbolnăvit eu iar de răceală), ce atîta tăcere din partele că n-am primit nici măcar o scrisoare, pînă într-una care a primit-o Grigore, împreună cu a lu neni Ioniţă Caragic. Dar alta n-am mai primit. Şi nene(a)ca era tot tristă că poate iar vei fi bolnav, îşi închipuia ca şi cînd nu ne scriai. Dumneaei a luat frică şi bine ar fi să ne scrii cel puţin o dată pe săptămînă ca să fim toţi liniştiţi. Despre răceala mea a fost. Ce am nu ştiu. Cum vrînd să mă fac bine m-am făcut mai rău, că a venit un doctor turc, Mamat, şi nene(a)ca auzind l-a şi chemat, şi Grigore fiind la Schinteşti, a zis turcul că el mă tămăduieşte, să prinde pe capul lui, fără a-mi da băuturi pe dinăuntru, numai că pune ce ştie el la junghiu şi să-mi taie şi de gălbinare sub buza de sus. Decît zicea că cînd o veni Grigore, de la Schinteşti ca să se tocmească şi pe urmă să să apuce să mă caute, zicînd că cel mult în 20 de zile mă face sănătoasă. Aşa încredinţîndu-ne toţi în el, afară de mine, hotărîră să vină a doa zi cu dohtoriile ce are de pus la junghiu. Cînd veni cu o turtă de bumbac cu spirt şi o tigaie, şi-a pus şi canfor în el şi tocmai după ce să răcise spirtu, şi-l pune la junghiu, şi leagă peste turta de vată. Eu îi spusei că este rece, el zice «nu e nimic că se încălzeşte», dar toată zioa am avut fiori de frig, şi din asta am răcit atît de rău, că unde nu mă ţinea junghiu decît prea puţin mă întărise de nu puteam răsufla. Şi în trei zile şi trei nopţi mă tot păleam cu călduri încît nu mai puteam, dar tot din pălituri mi-a alinat după trei zile şi trei nopţi. Dar de atunci am rămas tot slăbită, negrozavă. Ieri şi azi mă simţescu puţin mai împuternicită.

Nene(a)ca şi toţi ceilalţi sînt sănătoşi; nene(a)ca fu azi la sora, şi-mi spuse cîţi scrise o scrisoare, dar îmi spuse că uită a-ţi scrie să pui băieţii din curte să puie bob în grădină, dar să nu-l puie tot pe unde a fost, că fiindcă a pus dumneaei alte lucruri, ci să-l puie în alt loc. Asemenea să puie să facă un răzor în grădină şi să puie usturoi şi ceapă.

Nenişorule, te rugasem să-mi cumperi o colivie şi am tot aşteptat să mi-o trimiţi prin cineva, dar am aşteptat degeaba, căci că ţi-ai uitat, ori n-ai vrut să cauţi astfel de bagatel. Dar, te rog, nenişorule, şi acum să-mi cauţi o asemenea colivie cum te-am rugat printr-atîtea scrisori. Alt neavînd, te rog, arată rudelor celor mai mari sărutări de mîini, iar celor mai mici complimente.

A dumitale soră, Catinca Miculescu“

Departe de oraş, izolată pe moşia de la Cerneţi, Catinca Miculescu întreţine o asiduă corespondenţă cu fratele său, fericitul locuitor al oraşului Craiova. Această scrisoare din februarie 1857 nu este decît un exemplu dintr-o corespondenţă numeroasă prin care aici Catinca, în altă parte soţul ei, Grigore, altădată neneaca, mama şi soacra îşi aşază dorinţele, sfaturile, nevoia de informaţii. Catinca este atrasă de Craiova, de Bucureşti şi… de Paris. Doreşte să fie în ton cu moda şi cere colivii, pălării, rochii… Şi mai presus de toate doreşte să evadeze din această lume a provinciei, în care doctorii sînt cum sînt, iar plictiseala toropeşte orice iniţiativă. Din cînd în cînd, neneaca îi ţine de urît şi scrie, scrie căci treburile casei nu pot fi uitate: „Dumitrache, Îţi trimesei cheia de la lada cu lînet, să pui să scoaţă nişte nilituri (?) şi scoarţe, cum şi o plapumă să pui să le mai întindă ca să nu le roadă moliile. Dar celelalte mărunţişuri să nu le scoţi. Şi fiindcă nu eşti totdeauna acasă să pui peceţi la lăzi şi pe cele ce le vei scoate din ladă să le dai cu număr Ştefani ca să le scuture mai des. Viile crez că le vei fi săpat, dar trebuie şi legate, îngrijeşte pentru toate. Pentru banii scutelnicilor să-i ceri regulat că nu i-am luat de un an. Să şezi la ladă pînă va scoate din ea şi să închizi iar să faci o foaie de cît scoţi. A dumitale iubită maică, Zmaranda Zătreanca“.

Astăzi nu prea mai ştim să scriem o scrisoare, darmite să avem răbdarea de a pune atîtea amănunte pe hîrtie. Nici măcar nu mai avem răbdarea poveştii, ne precipităm către telefon unde cu fraze scurte am ucis o „istorie“… 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.