Bătălia pe ruinele României - astăzi Slănic Prahova

Prin 1985, România Socialistă mă decora cu cravata roşie de pionier. Evenimentul, atît de important, nu se putea desfăşura în incinta şcolii, o banală clădire sătească. Tovarăşul director a ales să ne ducă pe toţi cei de 14 ani la Slănic Prahova. Ceremonia, desfăşurată în interiorul salinei, a fost cît se poate de fastuoasă, cum erau, de altminteri, toate ceremoniile partidului: luminile toate aprinse, cîntece patriotice, uniforme, fustele plisate negre şi cămăşile albe, pentru fete, pantalonii negri şi aceleaşi cămăşi albe pentru băieţi, în jurul cărora se încolăceau temeinic cravatele roşii, sub privirile îndrăzneţe ale neamului nostru de daci şi romani. Căci, de sus ne priveau cu semeţie Burebista, Decebal, Traian, iar steagurile dacilor, lupii cu trupuri de balauri, ne înconjurau fără putinţă de salvare. Nu că am fi vrut să scăpăm, nici nu am fi avut cum sau de ce, făcea parte din ritualul timpurilor. Simt şi acum frigul crîncen îndurat atunci, în cămaşa aia albă de nailon, aşteptîndu-i pe ceilalţi să se aşeze în rînd, pe tovarăşul director să se decidă odată dacă ne face sau nu ne face utecişti, pe şefa de grupă care îşi uitase acasă şnurul acela galben şi special pentru a o distinge de turmă, plînsetele de mama focului că-i ca noi şi refuzul de a se pune în fruntea plutonului fără, de foamea ce ne dădea tîrcoale prin maţe, clocotind, din cînd în cînd, nepermis de tare, şi de gustul absolut delicios al ouălor fierte, mîncate la repezeală pe un tăpşan, în hohotele de rîs inocente şi fără noimă, voioşi că am scăpat…

Cu aceste amintiri am revenit la Slănic, într-o zi toridă de iulie. Salina, o şandrama, sta leşinată sub soarele arzător al verii. De fapt, nu prea ştiai de te-ai rătăcit sau chiar ai nimerit ceea ce căutai, nici un indicator, nici o inscripţie despre ce ar putea fi pe acolo. Doar vîntul fierbinte al după-amiezii şi peisajul ce părea mai degrabă desprins dintr-un film fantastic din sărăcia zilelor noastre: un jerpelit, cu părul vîlvoi, trei dinţi şi o pereche de papuci de plastic pe jumătate rupţi, te îndemna să-i cumperi pietrele şi bucăţile de sare, asigurîndu-te că le-a adunat chiar el din salină. (Greu de crezut, cîntărind, din ochi, pietrele, şi văzînd constituţia vînzătorului ambulant sprijinit bine de gardul canalului, ca nu care cumva să-l poarte vîntul.) Carevasăzică salina ar fi trebuit să fie pe acolo… La pasul următor, nesiguranţa punea iarăşi stăpînire pe sufletul tău… O femeie flutura insistent un carton peste un grătar încins, cinci mici aruncaţi sfîrîiau de mama focului împrăştiind mirosul pînă hăăăăăt… departe, cîţiva căţei se hîrjoneau pe sub mese şi printre picioarele clienţilor hămesiţi de căldură, din scaieţii de alături adia, din cînd în cînd, vîntul… Alt pas… printre buticuri şi tarabe… fără sare, ci cu baloane, chinezării fel de fel, papuci de plastic, chiloţi, ciorapi, jucării, pistoale de apă, mingii, păpuşi de cîrpă, cîini, mulţi cîini, flori de plastic, tricouri, nimicuri, mărgele de sticlă, turtă dulce, leacuri minune pentru boli inventate, veioze, pahare, cafea, şerveţele, hîrtie igienică… Şi la capătul unui delir al lucrurilor inutile, nimereşti, în sfîrşit, în pragul şandramalei numite salină… Afli că o vizită costă mult, foarte mult, dar „merită că e sănătate curată în interior“, te asigură vînzătoarea de la ghişeu… N-ai haine groase, dar nici chef să revii altă dată, aşa că îţi încerci norocul… Şi ai nevoie de noroc, întrucît ascensorul pare, şi chiar este, din alte vremuri, din alte timpuri, din alte lumi… o cutie incertă, oricînd gata să se agaţe pe undeva, să rămînă pe undeva, să nu se mai mişte, dar ea se încăpăţînează să meargă, cu zguduituri, scrîşnete de fiare hodorogite şi suflu greu de gloabă pusă la lucru… Nu mori, de data asta, şi ai încă o dată şansa de a-i întîlni pe Burebista, Decebal, Traian, eternii eroi ai tuturor vremurilor… În rest, mult kitsch, nepăsare, frig, sărăcie şi… un abonament, dacă vrei cumva să te scobori, pentru o vreme, printre ruinele Epocii de aur. La ieşire, o supravieţuitoare a multor excursii cu ascensorul trecutului te îmbie să treci pragul restaurantului, oferindu-ţi o paletă întreagă de… ciorbă de burtă, mici, ciorbă de burtă, mici şi iarăşi mici… frecînd cu spor mesele de plastic cu o otreapă slinoasă… Îţi piere pofta de orice mit al unei Românii prospere şi normale. Sărăcia şi nepăsarea, reţeta acestor zile, sînt şi aici prezente. Or, pe această sărăcie se luptă politicienii noştri de astăzi, aruncîndu-se ca hienele asupra ruinelor unei ţări de care nu prea le pasă. Oricum, îşi petrec vremurile prin alte ţări mai bine îngrijite, dar de alţii…

Doar „Vă mai aşteptăm pe la noi“, scris mare pe un banner la ieşirea din tîrg, îţi stîrneşte un zîmbet amar. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.