Violenţa ca fapt social

Violenţa a fost dintotdeauna parte a comportamentului uman. Evoluţia civilizaţiilor a îmblînzit oarecum formele sale de manifestare, îngrădindu-le prin legi şi ameninţări punitive, prin educaţie şi civilitate. De aceste forme ale violenţei şi de prezenţa lor în spaţiul sociabilităţii se ocupă cercetătorii francezi Lucien Faggion şi Christophe Regina, în culegerea de studii La violence. Regards croisés sur une réalité plurielle (CNRS Editions, Paris, 2010). De altminteri, tema a trecut prin numeroase abordări, căci odată aruncată pe piaţă ca obiect de cercetare, istorici şi neistorici au preluat-o, analizat-o, disecat-o, considerîndu-se, cu toţii, îndreptăţiţi să-şi dea cu părerea. Şi... demonetizînd-o, întrucîtva, prin vulgarizarea ei. Volumul de faţă însă reuneşte studiile unor istorici care, de la 1600 şi pînă la 1900, analizează violenţa prin prisma documentelor şi sub diferite aspecte: fizică, verbală, simbolică, gratuită, organizată, instrumentalizată, sacrificială, colectivă (războiul, genocidul, purificarea etnică, supliciile, atentatele), insurecţională, facţională, nobiliară, populară, politică, revoluţionară, urbană, rurală, privată (infanticidul, paricidul, sinuciderea), conjugală etc.

Spaţiul – şi mai ales timpul – oferă interpretări diferite pentru orice formă de manifestare a violenţei. Convenţiile sociale şi raţiunile economice sînt aspecte esenţiale în citirea acestor forme, mai ales pentru Evul Mediu şi epoca modernă. Şi cîteva studii de caz arată modalităţile prin care societăţile acestor vremuri înţeleg să controleze sau măcar să „expulzeze“ în afara cetăţii violenţa publică şi colectivă. Prima parte a cărţii, dedicată „istoriei violenţei şi violenţelor în istorie“, se opreşte asupra diferitelor revolte colective, care au cuprins la un moment dat Palermo, Milano, Veneţia, Marsilia, şi încercărilor autorităţilor politice de a pacifica o populaţie obişnuită să se bată. Partea a doua este dedicată „violenţei la feminin“, iar infanticidul ocupă locul principal în agresivitatea feminină. Pînă mai ieri s-a crezut că femeile sînt cele care suportă violenţa, fără a fi un instrument credibil în exercitarea acesteia. Dar studiile reunite în această parte arată participarea activă a femeii în construirea violenţei.  „Femeia rea“ şi „femeia înrăutăţită“ par a fi imagini des vehiculate de literatura Vechiului Regim, în care se restituie astfel „naturii feminine“ ceea ce i s-a negat atîta vreme. Într-unul din articole se arată, de pildă, că într-un raport al poliţiei din Montpellier, secolul al XVIII-lea (Nicolas Vidoni), femeile sînt trecute ca una dintre cele mai periculoase categorii din oraş, devenind obiect al unei supravegheri atente. Dar, la aceeaşi epocă, ficţiunea lucrează la construirea unei imagini a femeii violente şi pline de vicii. Christophe Regina se serveşte de portretul realizat de poetul, parlamentarul şi juristul Jean de Cabanes, călugăriţei Marie-Thérèse de la Croix, stareţă la Aix, pentru a descoperi, cu ajutorul arhivelor judiciare, ce se află dincolo de ficţiunea literară. Sora Marie-Thérèse devine eroină principală pentru pamfletul virulent „La Satire de la Soeur de la Croix“, unde Jean de Cabanes aşază toate clişeele secolului al XVII-lea cu privire la femei. Multă vreme s-a crezut că Marie-Thérèse nu este decît un personaj fictiv, existent doar în imaginaţia autorului, cu ajutorul căruia îşi exprimă ura feroce împotriva femeilor, dar cercetarea purtată în arhive de C. Regina a scos la iveală documente care par să-l fi inspirat pe juristul de altădată. N-au fost însă descoperite toate cele zece procese (cu acuzaţii de crimă pe care le-ar fi comis sora), ci doar unul singur. Dar... în 2003, în zidurile pivniţelor palatului de justiţie din Aix-en-Provence, au fost descoperiţi saci întregi de documente conţinînd proceduri din această epocă. Să fie acolo şi celelalte nouă procese lipsă, se întreabă autorul? 

Partea a treia se opreşte asupra „violenţelor în discursuri şi discursurile violenţei“. Aflăm astfel că a existat, în Evul Mediu (sec. XII-XVI), credinţa că pietrele preţioase şi mai ales culorile lor căpătau puteri miraculoase în lupta cu violenţa, dar că puteau, în acelaşi timp, produce violenţă. Se scriu tratate despre asocierea diferitelor culori, se oferă sfaturi cu privire la beneficiile sau nocivitatea lor. În acelaşi cîmp se înscriu cuvintele şi gesturile care pot produce violenţa, dar şi negocierea unui echilibru. Lucien Faggion se serveşte de exemplul Veneţiei (1550-1600) pentru a arăta cum gesturile şi cuvintele, surprinse de-a lungul actelor notariale, pot să dea seama despre uzanţele sociale ale violenţei şi îmblînzirea ei prin ritualuri şi ceremonii. 

Ultima parte aduce în discuţie „violenţele din imagine şi imaginile violenţei“, trecînd prin interpretarea lui Jeronimus Bosch şi exotismului operei italiene de secol XIX. Colecţia de studii pare să treacă în revistă multe din formele de violenţă cunoscute, dar nu ca fapt divers, ci ca subiect de analiză riguroasă, capabilă să ofere grile de lectură pentru comportamentele noastre de astăzi.                        

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.