Cum să curtăm femeile...
La mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarii vremurilor se preocupă de locul şi rolul femeii într-o societate ce se vrea modernă. Or, societatea tradiţională, cu rolurile ei foarte stricte, dovedise că frica şi autoritatea constituiseră caracteristicile dominante în raporturile dintre bărbaţi şi femei, raporturi sfîrşite nu întotdeauna foarte bine. A face curte unei femei nu este lucru tocmai uşor, mai ales că „starea“ rămîne un lucru esenţial. Tînără sau văduvă, măritată sau divorţată, femeia trebuie „abordată“ cu multă, multă grijă, pentru a nu produce efecte „colaterale“. Costache Negruzzi, în revista sa, Septămîna. Foaie Sătească (gazetă scrisă spre învăţătura ţăranilor), propune mai întîi de toate respectul: „Ascultă, frate sătene, ce-ţi mai spune învăţătorul şi despre cuvenitul respect către copile, către soţiile altora“. Violul şi agresiunea verbală sînt lucruri atît de cotidiene, că devin lucruri fireşti, acceptate şi integrate. Să le conteşti ar fi ceva nefiresc, să încerci să le previi explicîndu-i ţăranului despre delicateţea feminităţii ar fi ceva. Pe frumuseţea vorbelor mizează şi Negruzzi, străduindu-se să sensibilizeze natura masculină: „Nu-i nimic mai plăpînd şi mai delicat decît nevinovăţia fecioarelor.
Aşadar, tu fereşte-te de a glumi urît cu o fecioară, ca să nu-i întini curăţenia, sau să-i amărăşti inima. Fereşte-te nu cumva, vorbind cu dînsa în faţă sau vorbind către altul de dînsa, să o despreţuieşti, să o defaimi, căci prea lesne să rătăceşte o copilă“. O copilă, o fecioară trebuie curtată, nu oricum, nu de oricine, nu la voia întîmplării. „Dacă simţi că-ţi bate inima pentru o copilă şi nu e nădejde a te însoţi cu dînsa, nu-ţi descoperi dorul care te mistuie, ci ascunde-l cît se poate mai mult ca să nu simţă oarecare aplecare la tine şi dintr-o mică scînteie să nască focul care neputînd a se potoli prin cinstea sfintelor cununii să vă arză pe amîndoi“. Or, forţa de a renunţa, de a trece peste iubirea imposibilă îi este dată mai întîi de toate bărbatului, care poate, care ar trebui să aibă puterea de a judeca limpede, căci biata muiere suferă şi se perpeleşte. Aşa că bărbatul este îndemnat să umble cu grijă: „Timpul poate că va mai uşura greutatea dorinţei tale vinovate, însă biata copilă şi fecioară nevinovată cu o mică greşeală poate să rămîie nenorocită în toată viaţa ei“.
Şi dacă amorul se dezvăluie, dar soarta a decis altfel? „Cînd însă ai priceput că fără voiea ta, fără a o ispiti tu cît de puţin, ea ca o fiinţă neputincioasă se simte pătrunsă de amor către tine, şi ţie nu-ţi place, nu vei s-o iei de soţie, sau nu te iartă nici starea ta, nici alte împregiurări, eşti dator cu mijloace cinstite a depărta orice mică pricină de a mai aţîţa flacăra care mistuie pe biata copilă, şi a te îngriji să aduci linişte şi pace în sufletul copilei care te iubeşte; şi nevoind a te iubi, încetează chiar şi de a mai da cu ochii de dînsa“. Femeia, şi mai ales fecioara, este departe de a şti cum să îmblînzească patimile sufletului: „Ea nu este de vină dacă te iubeşte, nu este de vină dacă te-ai arătat ca un înger la dînsa, sau dacă fireşte este înclinată a iubi ce i s-au părut ei deocamdată frumos şi bun. A împlînta cineva amorul într-o fiinţă foarte nevinovată, şi foarte nenorocită şi a o vedea trudindu-se fără cuvenitul fruct pe urma căsătoriei, şi a se făli în mîhnirea şi ruşinea copilei, nu este volnicie este ticăloşie, este spurcată deşertăciune“.
Altfel se vor aşeza raporturile cu o femeie măritată. Aici curtea este acoperită de respectul rece, fără sentimente şi emoţii: „să fii în reservă, cinstindu-le şi ferindu-te de a le defăima“. „Amorul nebun pentru o femeie măritată“ nu duce decît la dezechilibre, la „nenorociri“: „nu te lăsa în orbirea patimei, rupe amorul vinovat... inima ta şi inima iubitei se vor sîngera despîrţindu-se, dar sîngereze mai bine inimile voastre“. Nici nevestele nefericite nu pot afla salvare într-un „amor nebun“, oricît de urîcios ar fi soţul, întrucît „se cuvine a-l ierta şi a-i fi credincioasă“. A-şi găsi „mîngîierea“ într-un galant nu pare a fi mare scofală, chiar dacă e la modă. După Costache Negruzzi, martor al atîtor iubiri pătimaşe, dar nefericite, amorul oferit ţăranilor nu poate fi decît unul legitim din interiorul căsătoriei, cel sfînt, întemeiat pe respect pentru femeie. Dar soarta atît de imprevizibilă poate aduce deseori împreună oameni diferiţi, pentru care sentimentele nu spun mare lucru. Şi atunci răul cel mare ţine de necunoaştere, de graba cu care se ridică un cuplu fără răbdarea unei „curtoazii“ esenţiale.
Sfaturi, sfaturi pentru o populaţie mult ancorată în tradiţie şi moduri de gîndire cît mai conservatoare, pentru care „amorul“ (abia intrat în vocabular) nu spunea mare lucru...
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
