Prefecţii - un corp de profesionişti
Profesionalizarea şi competenţa au constituit dintotdeauna importante provocări pentru societatea românească. Crearea statului modern, proces început prin Regulamentele Organice şi trecut apoi prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, defineşte ca necesară o birocraţie eficientă şi un aparat administrativ local capabile să susţină noile politici economice. Experienţele epocii fanariote şi cele ale primei modernităţi sînt încă prezente în minţile oamenilor la 1866, ceea ce va face destul de dificilă construirea şi definirea funcţiei publice departe de toate „obişnuinţele“ nocive. Despre această provocare vorbeşte Andrei Sora în cartea sa despre constituirea corpului prefectoral (Servir l’Etat Roumain. Le Corps Préfectoral, 1866-1940, Editura Universităţii Bucureşti, 2011, 435 pp.). Susţinută ca teză de doctorat la EHESS, Paris, sub îndrumarea profesorilor Bogdan Murgescu şi Marc-Olivier Baruch, cartea se ocupă, într-o primă parte, de construirea unei funcţii publice. Cînd şi cum se concretizează o primă definiţie a funcţiei publice? Sînteţi surprinşi să aflaţi că juriştii români au avut destul de multe dificultăţi în constituirea unui cadru legislativ. Chiar dacă fonction et fonctionnaire au devenit rapid „funcţie“ şi „funcţionar“, totuşi, conţinutul acestor termeni este evident diferit. Cum adaptezi acest conţinut unor condiţii locale? Cum îl faci să funcţioneze aici, şi nu aiurea? Chiar dacă Regulamentele Organice vor desena primii paşi în această direcţie, ele nu fac pînă la urma urmei decît să lucreze cu un material uman deloc format să se înscrie într-un statut şi să-şi asume o „misiune“. Dincolo de toate tarele societăţii, educaţia atît de necesară formării funcţionarilor eficienţi şi oneşti este încă departe.
Constituţia de la 1866 lucrează şi ea la consolidarea unui statut al funcţionarilor, pentru a fi completat mai apoi cu tot felul de legi specifice. Abia la 19 iunie 1923 va fi promulgată Legea asupra statutului funcţionarilor publici, lege care, spune autorul, a provocat largi dezbateri şi controverse. O definiţie a fost în sfîrşit găsită: „Funcţionarii publici sînt cetăţeni români, fără distincţie de sexe, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil sau ecleziastic) în cadrul Statului, al departamentului, al comunei sau într-una dintre instituţiile, al căror buget este supus aprobării Parlamentului, guvernului sau consiliilor comunale şi departamentale“. Aceşti „servitori ai Statului“ se dirijează încet, încet către profesionalizare.
Stabilitatea, salariul, concediile, pensiile par să constituie tot atîtea avantaje pentru mulţi dintre românii care vor încerca cu asiduitate să ocupe un loc în aparatul birocratic al statului. Chiar dacă legislaţia stabileşte o serie de condiţii generale de admitere, unde „capitalul şcolar“ ocupă un loc important, totuşi, avantajele, destul de importante, fac loc unor practici mai puţin „morale“. Andrei Sora reţine „practica recomandării“ pentru ocuparea unei funcţii în administraţie, practică vizibilă la „toate nivelele administraţiei publice româneşti“. Condamnată în presă, condamnată de oamenii politici, practica face parte din cotidian, iar „recomandarea“ este prezentă în dosarul fiecărui candidat. Cît despre nepotism sau clientelism... „sînt integrate sistemului etatic şi sînt utilizate conştient, sau nu, de fiecare“. Aşadar, avem cel puţin un trecut şi o istorie la ceea ce nici astăzi nu pare să ne deranjeze prea tare... Şi bacşişul? Prezent în fiecare birou. Funcţionarii încercă să-l justifice, societatea dă vina pe trecut. Iată un argument: „funcţionarii au devenit corupţi pentru a-şi acoperi nevoile, adică ceea ce Statul le-a furat... virtutea nu există în faţa nevoilor“, avea să scrie D.A. Gheorghiu-Cireşeanu (1925).
Partea a doua se ocupă de constituirea meseriei de prefect. Instituţia prefectorală din România are ca sursă de inspiraţie modelul francez adaptat unor realităţi în care ispravnicii, vătafii şi zapciii deţin puteri nelimitate în ţinuturi şi judeţe. Astfel, prefectul, conform legislaţiei emise pînă la 1929, are un dublu rol: agent al guvernului şi şeful administraţiei descentralizate. Alături de subprefecţi, misiunea prefecţilor este una foarte importantă în teritoriu, avînd atribuţii sociale, economice şi mai ales civice. De aici şi importanţa unei formări profesionale şi educaţionale destul de consistente. Şi cine putea beneficia de acest lucru? Autorul arată că pînă la 1918, majoritatea prefecţilor provin din rîndul elitelor locale, posesoare de mari proprietăţi de pămînt, şi pentru care funcţia reprezintă o legitimare în faţa semenilor, dar şi o trambulină către alte poziţii din administraţia centrală. În timp ce pentru celelalte funcţii subalterne – şef de departament sau subprefect – autorul vorbeşte de o acerbă concurenţă între tinerii burghezi şi elita ţăranilor înstăriţi. Configurarea partidelor politice va duce la „politizarea“ acestor importante funcţii, politizare care va deveni efectivă după 1921, atunci cînd partidele politice îşi vor recruta propriii partizani în interiorul departamentelor, promovaţi la momentul oportun.
O carte interesantă, scrisă cu acribie şi apel permanent la arhivele centrale şi locale, capabilă să ne ofere importante explicaţii despre prefecţii noştri de astăzi.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
