"Ai carte, ai parte." Oare?

Fie că are „carte“, fie că n-are „carte“, frustrările îl ating pe bietul român. Să începem cu cei care n-au prea iubit „cartea“ şi care nici n-au „proptele“ spre a se pune la adăpost de vremurile grele. Sistemul de învăţămînt românesc şi degringolada valorilor din ultimele două decenii au făcut ca mulţi, mult prea mulţi români să nu se prea omoare cu cele ale învăţării. Aşa că femeile sfîrşesc în cazurile nefericite la „tarabe“, în cazurile fericite în cine ştie ce „birou“ al unei administraţii gata oricînd să absoarbă pilele, chiar şi atunci cînd nu are nevoie de funcţionare. Bărbaţii ajung faianţari buni la toate şi, punct de onoare: bodigarzi. Ce mîndrie! Chiar dacă îi ocolesc astfel de „profesii“, îi recunoaşteţi foarte uşor datorită atitudinilor afişate: chipuri plictisite, scîrbite de toţi şi de toate, răspunsuri agresive – gen „adică faci pe deşteptu’ cu mine“, priviri oblice şi cu subînţelesuri, depresii de viaţă ratată, oftaturi de „dacă-l ascultam io pă tata“ etc. Încercaţi, de pildă, să-i cereţi ceva din galantar unei femei care ar fi vrut să fie „ceva“ şi-a ajuns doar „vînzătoare de ceva“, că daţi de necaz: fie ţi se spune că „pe acolo nu se trece“, fie îţi trînteşte marfa în răspăr, murmurînd printre dinţi preţul, preocupată să se întoarcă la ţigară, sticla cu cola şi punga cu seminţe. Chiar şi atunci cînd are propria „tarabă“, şi deci interesul să-şi vîndă marfa şi să scoată oareş’ce profit, atitudinea asta de „ratată a vieţii“ n-o părăseşte: politeţea este o pasăre rară, educaţia aşijderea, şmecheria, în schimb, are mare trecere. Bărbaţii par mai împăcaţi cu soarta, şi consoarta, şi se strecoară cît pot de uşor printre faianţă, ţevi, chiuvete, gresie, parchet, zugrăveală, ce-o fi, important este să iasă ceva pentru ziua de mîine. Mai silabisesc din cînd în cînd titlurile de prin ziarele de scandal, privind cu jind la sînii dezgoliţi, gîndind la cîte n-ar fi făcut ei, dacă i-ar fi dus capul mai mult de şcoala primară. Pe cei pe care i-a dus capul mai mult de şcoala primară îi găsim prin birourile administraţiei: ele arţăgoase şi vanitoase cu  „io dau cu pixul, nu cu sapa“, cerînd insistent şi numai din priviri o mică „atenţie“ pentru orice informaţie. N-o pot spune cu voce tare, că afişele colorate de pe pereţi atîrnă ca sabia lui Damocles cu „în acest birou nu se primesc atenţii“, dar… Ei sînt la porţile birourilor, „sigilaţi“ în salopetele negre, mîndri ca nişte cocoşi, gata să se ia la harţă cu cetăţeanul insistent, dar gîfîind după suta de metri atunci cînd ar trebui să gonească un cîine. Nici din acest decor nu lipsesc punga cu seminţe şi regretele de cartea care i-ar fi ajutat pe ei să ajungă în birouri, pe ele să le facă şefe. Uneori se poate şi fără…

De partea cealaltă se află educatorii, învăţătorii, profesorii, doctorii, asistenţii, ziariştii, avocaţii, actorii şi mulţi alţi „bugetari“. Unii dintre ei poate că au vrut doar o diplomă spre a accede în diferitele posturi, ajutaţi de „proptelele“ politicii noastre dîmboviţene, majoritatea însă s-au dirijat către profesiile pentru care s-au pregătit, mai bine sau mai puţin bine. Dar şi aici decepţiile sînt pe măsură şi sentimentul de „ratare“ îi urmăreşte. Pînă la urmă, pentru ce au învăţat şi pentru ce au mîncat, unii trei ani, alţii patru ani, alţii şase ani, covrigi şi eugenia, sperînd că, după, le va fi mai bine, sau că măcar vor avea respectul celor din jur? Nici ei nu ştiu prea bine, mai ales că-i un pic straniu şi paradoxal să strigi din toţi bojocii că „fără educaţie nu se poate“ sau că „starea de sănătate a unei naţii este capitală“, dar să nu faci nimic în construirea unui capital simbolic care să-i motiveze. Că de capital economic nici nu poate fi vorba, şi sub pretextul crizei li s-a luat şi ceea ce n-au avut. Dar această luptă de denigrare a categoriilor sociale cuprinse în pălăria „bugetarilor“ a distrus şi bruma de stimă pentru o profesie sau alta. Trist este faptul că distrugerea conceptului de „ai carte, ai parte“ n-a fost promovată de cine ştie ce personalităţi venite din lumea privată, ci chiar de către Stat – Stat care este format din categoriile profesionale „poreclite“ bugetare, Stat care ar trebui să preţuiască orice categorie socială aducătoare de beneficii, fie că sînt materiale sau simbolice, Stat care, cu ajutorul şi prin intermediul acestor categorii profesionale, îşi construieşte valorile morale, Stat care are datoria să-şi apere şi valorifice cetăţenii. Pe la noi, Statul se mîndreşte cu faptul că şcoala produce „tîmpiţi“, şi e aproape dezinteresat de faptul că această şcoală nu mai reprezintă de mult o opţiune viabilă pentru viitorul acestei naţii. Aşa că fie că înveţi, fie că nu înveţi, tot vei avea frustrările inerente. Soluţia: caută-ţi o pilă pentru a-ţi asigura viitorul! 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.