Obrazul urît al iubirii
S-a trezit la prima oră a dimineţii, s-a uitat în jur, nu numai pentru a vedea de-i singur, ci şi pentru a depista ceva de valoare ce ar mai fi de vîndut, de prin curte. Găsi o sapă uitată pe rîndul de vie, un coş de nuiele plin ochi de porumb, un butoi dospit de soare, putina abia scoasă din pivniţă, aflată la fermentat, împreună cu varza ce rămase de cu iarnă, un cîine jigărit, pitulat, de soarele dimineţii, în spatele unei tufe de urzici, cinci găini, trei raţe, un porc, o duzină de papuci de plastic care mai de care mai schimonosiţi de atîtea umblete, zece pisici ce se frecau de dimineaţa pînă seara de picioarele tuturor, o masă de plastic incoloră, patru scaune scălîmbe de atîta călărit, zece uluci rămase de la gardul grădinii, două lighene de plastic sparte, o butelie goală... Fără să stea prea mult pe gînduri, înfăşcă coşul cu păpuşoi, îl fixă pe cadrul bicicletei şi ieşi tiptil, tiptil pe poartă. Şi apoi, pe aici ţi-e drumul... Pedală şi pedală, aşa cam vreo două ore bune… dar trecură repede că se gîndi numai la ea… Şi răcoarea dimineţii îi fu de ajutor… Şi se mai gîndi la ce-o zice nevastă-sa cînd va descoperi că iarăşi lipseşte ceva, de prin curte... „Ei, o să-i treacă“ se consolă repede. Să zică mersi că nu le luă butelia şi că poate va găsi el, într-o zi, bani şi pentru asta… da acu’ gîndul lui nu-i decît la Lisaveta…
Şi ajunse, aşa pe la prînzişor. Şi Lisaveta îl aştepta în prag. Găsise deja client pentru coşul de păpuşoi. Ce mai, femeie deşteaptă! Cumpărase deja rachiu, bere şi cîteva pungi de seminţe în contul banilor ce vor să vie… Ce mai, nu mai e alta ca ea! Şi se aşezară la masă şi se iubiră în felul lor… El cu-o sticlă, ea cu-o sticlă… Mai ziseră de una, de alta. Ea întrebă: „Ce face, mă, curva aia de nevastă-ta?“. El se prefăcu că n-aude şi schimbă vorba. Îşi povestiră apoi, fiecare pe limba lui, necazurile şi neajunsurile vieţii. Se mai căutară prin buzunare pentru un alt rînd, dar şi goi de-ar fi fost, tot ar fi dat de ceva… Spre seară, obosiţi de atîta băutură, se prăbuşiră în bucătărie, ea cu capul pe masă, el direct în pragul uşii… A doua zi se despărţiră, cu lacrimi în ochi şi jurăminte de iubire eternă… El pedală către nevastă, copii, mamă, ceva de furat pentru o altă escapadă…
Textul de mai sus nu aparţine arhivelor judiciare ale secolului al XVIII-lea, ci zilei de ieri. Personajele există cu adevărat şi se „ascund“ într-un sat la nici o oră de Bucureşti. Marin şi Lisaveta se iubesc cu adevărat, doar că iubirea lor se consumă hidos între cinci pahare de rachiu, zece pungi cu seminţe, litri de vin şi hectolitri de bere, un casetofon bandajat, o umbreluţă ce-a fost cîndva albastră, o manea de viaţă ferice, un ibric ros de rugină, o duşumea mîncată de carii, între pliurile cîrpite ale cearşafurilor ponosite, lîngă patul şchiop ce n-a ajuns niciodată să fie folosit…
Pentru Lisaveta, Marin e în stare de orice: îşi fură soţia, copiii, părinţii, îşi înjură soţia, copiii, părinţii, îşi bate soţia, copiii, părinţii… Pentru Marin, Lisaveta ar fi în stare de orice, dar nu mai are soţ de bătut, copii de înjurat, părinţi de furat, îi doar singură şi gata de măritat. Marin i-a promis o nuntă ca-n poveşti, cu brazi la porţi şi maşini decorate cu mirese în miniatură, cu Adi Minune pe post de lăutar, cu pantofi aduşi din Italia, cu rochie de mireasă de la cea mai mare casă de modă din oraş (nu ştie încă care, dar sigur trebuie să fie una cea mai mare), cu trenă pe care să şi-o ţină singură că nici una dintre „prietenele“ ei n-ar fi în stare… Ce mai, nuntă mare! Dar Marin nu poate acum să-şi lase nevasta şi cei patru copii, că tocmai îşi pierdu slujba, şi iubirea lor se reazemă în alocaţia copiilor şi lucrurile de prin curte… Aşa că Marin a ajuns să pedaleze către casă mai în toate zilele, cu ochii după cîte ceva „reciclabil“. Ce vremuri fură pînă mai ieri, cînd zile şi nopţi petreceau seară de seară şi duminică de duminică… Cîtă iubire…
Îndopaţi cu reclame dulcegi şi filme siropoase, cu danteluţe roz şi şampanie angeli, credem că obrazul iubirii trebuie să fie frumos, pentru că altfel nu mai este iubire. Că amorezii trebuie să fie frumoşi, curaţi, eleganţi, bogaţi, inteligenţi... şi puteţi pune multe alte baliverne care se spun despre iubire… Or, iubirea dintre Marin şi Lisaveta nu are nevoie de toată această „filozofie“, nici măcar de un decor mai acătării, nici nu se lasă impresionaţi de moralitatea absurdă a celor din jur, nici nu sînt asaltaţi de responsabilităţi şi griji, ei ştiu că se iubesc şi-şi consumă iubirea în polemici cotidiene, udate din belşug de rachiul cui s-o găsi.
Se poate spune oare că asta nu e iubire?!
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
