Bunul-simţ afară din cetate...

10 ianuarie, într-un supermarket de cartier: el şi ea la cumpărăturile de seară. El, fost şef la legume şi fructe, îmbogăţit pe aripile tranziţiei noastre, trecut bine de 50 de ani, venit la oraş, fără nevastă şi copii, uitaţi tot pe coclaurile tranziţiei, pe undeva pe la Focşani sau Copşa Mică, cu chelie şi burtă, cu pantofi lucioşi şi ascuţiţi tip supozitor, costum potrivit de lucios, dar eticheta „Armani“, ascunsă bine la vedere, atrage atenţia asupra preţului, cu ghiul şi dinţi aurii, mărci inerente şi ireconciliabile ale noii stări sociale. Ea, tinerică, de vreo 26-27 de ani, blondă, platinată, frumos colorată, cu unghii cît ţeapa din piaţa mare, pe cizme cu două rînduri de tocuri, mai mari chiar şi decît lungimea a ceea ce se vrea rochie, cu tencuială pe obraji cît să zugrăveşti o casă, gonită de sărăcia din Moldova, aciuită în anonimatul oraşului şi-n braţele şefului de aprozar care i-a promis o viaţă mai bună. El i-a cumpărat haine, oja de pe unghii şi vopseaua din păr; ea i-a susurat în ureche că-i încă frumos şi viril, chiar dacă burta îi ajunge la genunchi şi unghia mare de la degetul mic îi iese prin mănuşă, o mănuşă din piele, ce-i drept. Şi i-a mai spus că banii sînt totul… Chiar şi bun-simţ. Aşa că în magazin se poartă fiecare cum ştie, el – ca şef de aprozar, ea – ca pe uliţa mare: el întoarce pîinea pe toate părţile, cu degetele, o trînteşte la loc, pipăie o alta, dar n-are de gînd s-o pună în coş, îşi face loc cu mîinile şi picioarele, mîrîie nesatisfăcut cînd mulţimea nu se dă în lături, împinge, jigneşte, strigă; ea se amestecă prin tava de croissants, îşi înfige unghiile, strîmbă din nas şi exclamă astfel încît să fie auzită de toată lumea: „nu-mi place, iubi, că nu e ca la Paris“. Şi le lasă baltă, jumătate jumulite. La casă se împing, n-au răbdare, vor să fie primii, chiar dacă sînt ultimii, bat tacticos din picioare, se uită chiorîş la bunica ce-şi tîrîie nepoţelul, sacoşa cu pîine şi cutia cu lapte, şi… cînd bunica pune înapoi pe raft zecile de bomboane „ascunse“ prin coş, fac un pas în faţă, îşi zîmbesc unul altuia complice şi satisfăcuţi… apostrofează uimirea bătrînei cu „Eşti nebună, babo? Noi avem treabă. Şi avem marfă aici de milioane…“ Ea face un pas în spate, să se asigure că bătrîna nu are cum să mai revină, etalează, apoi, lighioanele de mîncăruri ultrascumpe (influenţă pariziană, deh!) din care sînt convinsă că jumătate vor ajunge la tomberon, scoate portmoneul doldora de milioane, oferă cînd una, cînd alta, se răzgîndeşte şi deschide „zona“ carduri, iarăşi etalare... iarăşi indecizie… etc.

11 ianuarie, într-o farmacie ultracentrală, în prag de seară, clientelă numeroasă, cu viroze de toate felurile, cu reţete compensate şi necompensate, şi mai ales cu mici cereri de algocalmin, vitamina C şi de multe alte leacuri… Totul se opreşte şi se transformă în haos cînd unei doamne (ca la 50 de ani, mărunţică, plinuţă, ascunsă sub enormitatea unei căciuli de vulpe argintie şi pierdută printre pliurile unei haine de astrahan lungă, lungă…) i se explică imposibilitatea de a i se satisface cererea compensată, din lipsă de nu ştiu ce ştampilă… Şi, doamna, se pare nu la prima „abatere“, se dezlănţuie: „Cum, adică, nu vă daţi seama cu cine vorbiţi? Nu vă daţi seama pe cine respingeţi? Soţul meu lucrează de ani de zile la sri, vă bagă la puşcărie pe toţi… Cum adică să nu-mi daţi reţeta compensată? Cine eşti tu să-mi spui mie asta? Se sacrifică pentru ţară şi, cînd e bolnav, nu vreţi să-i daţi drepturile?“. Şi tună, şi fulgeră cu privilegiile de castă ale soţului sri-ist, încercînd să intimideze şi să ne intimideze. Cum ştampila-lipsă este totuşi absentă, este rugată, politicos, să remedieze „deficitul“. Dar… singurul lucru pe care l-a înţeles doamna cu pricina a fost refuzul, aşa că dă un telefon scurt şi… repede, repede, repejor, din maşina parcată ilegal în mijlocul drumului… a apărut soţul… Cu mustăcioară fină aşezată pe o gură nervoasă, gata să înjure, şi pe vreo doi metri de carne şi 100 kg de burtă, totul strîns în giacă de piele şi acoperit de nelipsita căciulă de ceva… Cearta s-a încins bine de tot, insignele şi legitimaţiile au fost fluturate, Dumnezei şi Sfinţi au fost coborîţi de pe soclu, drepturile, drepturile şi iarăşi drepturile au fost revendicate… Intervenţiile celorlalţi, din rînd, nu făcură decît să încingă spiritele şi mai tare. Unul cîte unul plecarăm, lăsînd „privilegiaţii“ sorţii să-şi strige „drepturile“.

Scene banale la care sîntem martori în fiecare zi. Ceea ce mă sperie este ubicuitatea lor sufocînd normalitatea bunului-simţ. De altminteri, nu prea mai ştim ce înseamnă bunul-simţ, ciocoii cei noi l-au exilat afară din cetate. Cît despre educaţie… se reformează încă… 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.