Obişnuinţele capului plecat

Mă aflu în Franţa de vreo patru luni. Şi pe aici au fost alegeri, şi legislative, şi prezidenţiale, şi dezbateri, şi dispute, dar au lipsit înverşunarea şi vehemenţa. Cetăţenii obişnuiţi îşi văd de treburile lor, de viaţa calmă şi ferice în care statul este colaborator şi susţinător. Exagerările politice, sau academice, româneşti nu interesează pe nimeni. „Spui că a plagiat primul vostru ministru? Nu s-a întîmplat şi în Ungaria asta? Cam aşa se întîmplă cu oamenii ăştia politici care vor să se împăuneze cu un titlu, dar îţi dai seama că nu prea au timp să se ocupe de cercetare“, mă linişteşte un prieten, profesor la Sorbona, mult mai interesat de planurile noastre academice decît de plagiatul lui Ponta, şi care, mai degrabă, îl amuză. „Aaaa, şi în Germania s-a întîmplat asta, nu? Sper că-şi dă demisia?“ – mă priveşte amuzată o altă prietenă, venită din lumea germană a Vienei. Şi eu sper că-şi va da demisia. Lumea de pe aici e mai puţin interesată de România şi de eternele ei probleme. Cînd ajungi să-ţi faci prieteni sau relaţii la nivel academic, eşti privit individual, importante fiind calitatea morală şi mai ales pregătirea profesională. Eşti deja separat de restul populaţiei româneşti care pune probleme, eşti parte a unui grup de amici sau a unei reţele de cercetare. Dar odată ieşit din aria amiciţiilor academice, lucrurile se schimbă.

Ajunsă, dintr-o pură întîmplare, într-un „sat“, la vreo două ore de Paris, am găsit o viziune total diferită. Nici aici oamenii nu prea ştiu pe unde este România, cu atît mai puţin ce se petrece prin România. Şi nici nu sînt interesaţi. Tot ce ştiu se leagă de ţigani (a se citi romi), de Ceauşescu sau Nadia Comăneci, şi mai ales de locurile de muncă ocupate de români, români care acceptă salarii de mizerie, dovedindu-se astfel concurenţi neloiali pe piaţa muncii. Asta mi-a reproşat o doamnă la vreo 80 de ani, atrăgîndu-mi atenţia că ar fi bine să mai stăm şi pe-acasă pe la noi. Deşi fiul, fermier, tocmai îşi aduna căpşunile din cîmp cu o liotă de muncitori români, plătiţi, bineînţeles mediocru. Da, da, da, sînt plătiţi un pic mai prost, dar nu sînt la fel de buni ca cei francezi, întrucît vor şi mîncare, fac pauze lungi şi mai şi beau... îmi argumentă. De prim-ministrul Ponta n-auzise, de plagiat nu prea ştia ce-i ăla...

După cum aţi observat, am pus „sat“ între ghilimele, căci viziunea mea despre mediul rural este total diferită de viziunea franceză despre acelaşi mediu rural. Nu cred că viaţa lor este foarte uşoară, dar mediul în care trăiesc este cu vreo 200 de ani mai avansat decît prin satele româneşti. Să ajungi într-un sat în care primăria chiar îşi ia în serios atribuţiile, iar spaţiul public să pară desprins dintr-o carte de publicitate, asta e semn de normalitate, îmi şopteşte prietenul meu francez care m-a adus aici. Nu cîini pe uliţă, nu vaci, nu căruţe cu coceni trase de măgari istoviţi, nu maldăre de gunoaie la intrare şi ieşire, nu bruiaj intempestiv de manele deşirate şi deşănţate, nu cîrciumi dărăpănate şi tovarăşi euforici odihnindu-se pe marginea şanţului. Mediul înconjurător este bine îngrijit şi, mai ales, bine folosit. Să nu vă închipuiţi acum că sătenii au pus mînă de la mînă şi au asfaltat toate uliţele, toate gropile, sau au ieşit în zi de duminică, cu hîrleţii în braţe, să cureţe şanţurile şi să planteze flori, au tras apă potabilă în toate casele şi au adunat tot murdalîcul... Cetăţeanul francez vrea să fie beneficiar, ca peste tot, dar ştie să ceară statului să-şi respecte îndatoririle, dacă tot percepe taxe şi impozite, îşi cunoaşte drepturile, dar şi îndatoririle, deci ştie că trebuie să păstreze ordinea în comunitate, carevasăzică are spirit civic.

Pe la noi spiritul civic e mai totdeauna şchiop. Percepem de bune lucruri care ar trebui să ne doară, acordăm prea puţină importanţă educaţiei şi enorm de multă importanţă aparenţelor. Forţa şi autoritatea domină încă minţile şi comportamentele, astfel încît pumnul în masă este un reper în orice decizie. Nu prea cred că în Oltenia, acolo unde îmi petrec verile, la vreo trei ore de Bucureşti, cineva e interesat de plagiatul lui Ponta. Probabil că s-a auzit, la cît de mediatizat este totul. Dar cum pare ceva inexplicabil şi mai ales pentru „domnii mari de la Bucureşti“, e ceva de domeniul utopiei să le ceri să iasă în stradă pentru atîta lucru. „Statul de drept“ pare o altă utopie. Oamenii de pe aici nu se revoltă nici măcar pentru lucruri mai simple: că primarul a investit o grămadă de bani într-un sens giratoriu inutil şi periculos aşezat în mijlocul drumului, că a îngustat acelaşi drum cu ghirlande de flori şi felinare, aşezate chiar pe mijloc, că şcoala nu este încă reparată, că asfaltul e plin de gropi, că noroiul de pe uliţele laterale invadează totul, că nu-i canalizare sau gaze, că măgarii, murdalîcul şi manelele fac parte din peisajul cotidian, că profesorii sînt mai toţi suplinitori de prin sat, că majoritatea elevilor n-ajung decît prin şcoli profesionale, dacă ajung, că mai toţi tinerii sînt prin Franţa sau Spania la cules de căpşuni, lăsîndu-şi copiii la mila celorlalţi etc.

Obişnuinţele capului plecat au cam îngropat spiritul civic de pe la noi. Iar Educaţia, aflată în degringolandă şi prinsă în lupta politică, are alte treburi, mai ludice, decît indispensabila formare civică a românului.