Intelectualii de ieri - între superficialitate şi suficienţă

După cîţiva ani de luptă cu tranziţia şi procesul de modernizare, românii veacului al XIX-lea, fără a gusta din fructele modernităţii, ci doar din bunăstarea aparentă, s-au trezit că multe dintre lucrurile „construite“ nu prea seamănă deloc cu ceea ce li se promisese sau cel puţin cu ceea ce se strigase în gura mare prin gazete, prin saloane, pe la răspîntii de sate şi întîlniri ad-hoc. După aproape treizeci de ani de reforme, adică pe la 1860 – reformele începuseră pe la 1830, prin Regulamentele Organice –, mai nimic nu pare să aibă „conturul“ trasat iniţial, tranziţia se prelungeşte la nesfîrşit, iar în peisajul parţial şi incomplet al modernizării au apărut, cum este şi firesc, o serie de personaje. Principala critică adusă acestei etape de către toţi cei care au trăit şi au dus pe umerii lor soarta modernizării se referă la moravuri, la caractere. La început i-au numit crai, mai apoi ciocoi, apoi „fante“, dar numărul lor a crescut fără doar şi poate... Educaţia, proiect deloc major al acestei perioade, a fost cel mai mult speculată. Întorşi de prin Apus, mulţi fără diplome, etalînd cunoştinţe „enciclopedice“ pentru vremurile de atunci, şi mai ales pentru oamenii de atunci, unii şi-au făcut o carieră din a fi „intelectuali“, gata oricînd să predice despre orice şi oricînd, etalînd în saloane cunoştinţe prost verificabile, împiedicîndu-se în pronunţarea unor noutăţi în „franţuzeşte“ fără a vorbi franceza, logoreici, gureşi, afişînd cu dezinvoltură „analfabetismul“ vîndut drept ştiinţă, explicînd cu suficienţă teorii, perorînd despre „libertăţi şi egalităţi“, fără a înţelege sensul cuvintelor, invocînd cu înţeles prietenii intime cu mai marii intelectuali ai Europei. Cauzele unor astfel de ascensiuni fulminante sînt hulite fără încetare în gazete, fără a produce însă şi îndepărtarea „intelectualilor“ analfabeţi şi suficienţi. Sistemul educativ precar, lipsa de viziune, bugetul niciodată suficient pentru o investiţie durabilă, mitul că tot omul ajuns pe la Paris, de pildă, trebuie să fie şi deştept. Toate aceste „nenorociri“, conchide o gazetă de pe la 1857, provin dintr-o instrucţie deficitară, „din nedreapta şi nedesăvîrşita învăţătură ce tinerimea ţărei noastre primeşte fără nici un fond moral“. Şi,  într-un ocean de instrucţie superficială, se pot dezbate marile teme ale societăţii, se pot spune, cu uşurinţă, banalităţi, se pot ataca, cu aceeaşi uşurinţă, fundamentele societăţii, deconstruind fără a şti cum, fără a şti de ce, fără a pune nimic în loc.   

„Nu sînt puţini şi la noi acei cari se spoiesc cu cîte ceva din ştiinţe, şi din limbi streine, şi apoi încep să înşire la vorbe deşarte...“, scrie Predicatorul (1857), îngrijorat de criza morală prin care trece societatea şi mai ales de atacurile repetate la adresa religiei, fără ca aceşti oratori vehemenţi să cunoască sensul credinţei. Pentru ei, toţi care îşi etalează „procopseala, filozofînd“, de data aceasta contra religiei, se oferă „lecţii“ şi se construiesc argumente demne de a readuce înapoi turma pierdută. Dar cine are timp de lecturi, cînd plăcerea elocinţei şi succesul rapid şi efemer sînt la îndemîna oricui?!    

Dar poate că cel mai la obiect cu privire la subterfugiile oferite de tranziţiile lungi şi modernizările superficiale este Gheorghe Sion. El însuşi este un produs al acestei epoci şi al unei educaţii de salon. Autodidact şi ambiţios, Sion nu reuşeşte totuşi să aibă succesul la care visează. Chiar dacă scrie şi recită poezii prin saloanele cucoanelor, cariera sa literară este mediocră, totdeauna umbrită de succesul unui alt contemporan: Gheorghe Asachi. Cu toate că s-a lansat în saloanele acestuia, îi este aşadar „dator“, Gheorghe Sion este „jenat“ de succesul acestuia, pentru care nu nutreşte admiraţie celorlalţi, ci dimpotrivă, îl acuză de mediocritate şi de exploatarea unei stări de fapt: „dar precum în ţara orbilor cel cu ochi ajunge împărat, aşa şi Asachi, profitînd de starea de înapoiere în care se afla societatea Moldovei şi a românimii pe atunci, a ştiut să speculeze cunoştinţele sale enciclopedice, oricît de superficiale erau“. Deşi domeniile de activitatea au fost numeroase – matematică, literatură, publicistică, istorie –, „n-a excelat însă în nici unul“, crede Sion. În plus, „posteritatea nu va putea cita din voluminoasele sale publicaţiuni nici două rînduri scrise cu stil românesc, cu fraza măcar corectă, cu limbă bună, cu spirit sau cu vreo înaltă cugetare“. Nu ştim acum cît de nedrept este Sion cu săracul Asachi, dar, aşa cum spune, „absurditatea face minunile sale“, cu alte cuvinte, peste noapte mult prea mulţi s-au trezit mari poeţi, scriitori, istorici, politicieni – într-un cuvînt „intelectuali“ etc. Din această mare grămadă, posteritatea îi va alege pe cei buni.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.