Animalele și istoria socială

Istoriografia franceză propune mai mereu teme spectaculoase de cercetare. Istoria animalelor este doar una dintre ele, cunoscută şi promovată mai ales de Michel Pastoureau cu L’ours. Histoire d’un roi déchu (Seuil, 2007), Les animaux célèbres (Bonneton, 2001) şi pînă la foarte recenta carte Le cochon. Histoire d’un cousin mal aimé (Gallimard, 2009). Tema a fost preluată apoi şi de alţii, atingînd mai mult sau mai puţin perfecţiunea cercetărilor demarate şi urmărite cu perseverenţă de Pastoureau. Recent, m-a bucurat să regăsesc în ultimul volum al Revistei de Istorie Socială (vol. XIII-XV, 2008-2010, Polirom, Iaşi, 2011) un grupaj tematic dedicat istoriei animalelor de prin Moldova, Valahia şi Ardeal. Aflăm astfel, din scurta prezentare, că intervenţiile discutate şi dezbătute într-un colocviu (2009), reunit la Iaşi prin grija profesorului Maria Magdalena Székely, vor constitui baza pentru un alt colocviu şi un alt număr tematic (poate şi o carte?), dat fiind importanţa temei, dar mai ales marginalizarea ei într-o istoriografie românească, debordată de atîta istorie contemporană. 

Interdisciplinaritatea este firul roşu care reuneşte cele zece studii reţinute pentru acest număr tematic: istorie, literatură, artă, heraldică, etnografie, arheologie oferă împreună piste de cercetare şi interpretare pentru înţelegerea unei lumi de „necuvîntătoare“. Mai mult decît astăzi, animalele făceau parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor, furnizîndu-le materia primă necesară supravieţuirii. Bogăţia se număra atunci în vite cornute, oi, porci, capre, cai, găini şi curcani, gîşte şi raţe, stupi de albine şi heleşteie de peşti. În Peisaj medieval cu animale, Maria Magdalena Székely studiază cu minuţiozitate sursele moldave şi valahe, atît de grăitoare cu privire la locul şi rolul ocupat de animale. Testamente şi inventare, acte dotale şi acte judiciare, relatări de călătorie descriu lumea animală, atît de prezentă, şi mai ales „folosul“ ei. De pildă, întreaga avere a marelui boier Preda Brâncoveanu se construieşte în jurul unui şeptel impresionant: „se spune că are pe moşiile sale douăsprezece mii de iepe de prăsilă şi în fiecare din cele două sute de sate care îi aparţin se află o herghelie… are treizeci de mii de capete de oi, dintre care se spune că au murit cinci mii în anul acesta ş1656ţ de molimă, iar unsprezece mii i s-au furat de nişte tîlhari împreună cu 70 de funzi de grîu… are patru mii de capete de boi, o mii de bivoliţe, patru mii de porci şi trei sute de şiruri de stupi, cu roiuri…“ Mărturia îi aparţine lui Paul de Alep, la rîndul său profund impresionat de hărnicia acestui boier care a contat cu destulă precizie fiecare animal, şi a investit enorm de multă osteneală şi hărnicie în menţinerea şi, mai ales, sporirea şeptelului. Ar fi interesant de aflat (o temă viitoare de cercetare, poate?) cum se putea fura o turmă de 11.000 de oi? Chiar şi pentru secolul al XVII-lea, cînd populaţia nu este atît de numeroasă, cînd păşunile sînt deschise către cele patru vînturi, cînd animalele nu prea poartă semne de identificare, pare destul de greu să pleci cu atîtea oi după tine fără să te ştie nimeni, să te pierzi în păduri, şi apoi să le amesteci printre alte turme pentru a li se pierde urma. Prea multe complicităţi… 

Cu studiul profesorului Ştefan S. Gorovei (Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice), animalele urcă pe armoarii, intrînd în variaţii de interpretare cu adevărat erudite spre elucidarea unor probleme de istorie medievală importante. Am reţinut demonstraţia migăloasă, care pleacă de la un aspect aparent minor, un semn heraldic, capul de mistreţ, prezent pe emblema oraşului Roman, şi ajunge la reconstituirea şi suprapunerea admirabilă a mai multor ipoteze privind Tîrgul lui Roman (probabil primul „senior“ din regiune, „strămoşul întemeietor, descălecătorul tîrgului şi primul său stăpîn“, p. 132), Tîrgul de Jos al Moldovei, Ţara de Jos şi pînă la Episcopia de Roman. 

Cu aceeaşi erudiţie, Sorin Iftimi (Animalele din heraldica boierească din Moldova, secolele XIV-XVIII) reconstituie, cu ajutorul imaginii, locul ocupat de animale în construirea unei identităţi sociale de către boierimea moldovenească. Intrăm într-o altă dimensiune a istoriei animalelor, acolo unde simbolistica şi imaginarul medieval ştiu să se folosească cu pricepere de lei, acvile sau şerpi pentru a conferi autoritate, prestigiu, măreţie unui neam. Regăsite cu precădere pe sigilii, acestea au dat legitimitate multor acte şi au ţinut multă vreme loc de semnătură, într-o epocă a oralităţii. 

De altminteri, şi celelalte studii insistă şi se apleacă asupra reprezentărilor animaliere în diferite imagini iconografice (Cătălina Velculescu, Ileana Stănculescu), miniaturi (Violeta Barbu), blazoane (Ciprian Firea), heraldică (Tudor-Radu Tiron, Bogdan Creţu, Constantin Ittu), arheozoologie (Luminiţa Bejenaru). Ne bucură iniţiativa avută de Maria Magdalena Székely şi aşteptăm cu interes partea a doua. Salutăm, aşadar apariţia unui nou număr din Revista de Istorie Socială şi îndemnăm cititorii să descopere interesantele teme propuse spre dezbate.

 Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.