Zăpezile de altădată

„Aici s-au aşezat iarnă cruntă“, scrie la 1740 Kelemen Mikes, „prizonier“ într-un Bucureşti cuprins de furtunile iernii. Şi povestea continuă: „În luna lui brumărel (februarie), zile 18, au fost prins a ninge, sporind de atunci nămeţii în fieştecare zi, o dată cu gerul. Ai zice că ne-au strămutat vericine, cu tîrg cu tot, în ţara Laponiei de lîngă marea de gheaţă, căci nimeni nu ţine minte să mai hi apucat asemenea iarnă grea“. La 1740 iarna este grea în toată Europa, iar drumurile pline de nămeţi şi troiene şi gerul au împiedicat circulaţia oamenilor şi mai ales a produselor de schimb. „Iaste mare scumpete şi lipsă aici“, scrie acelaşi Mikes, „pe uliţi oamenii să jăcuiesc unii pre alţii, cu silnicie luînd pita din mîna altuia. Adesea mi s-a întîmplat să voiesc a prînzi şi nu aveam pită. Dară nu iaste mirare, căci den altă parte nemică nu se poate aduce; şi aice au îngheţat şi apele şi morile şi morarii“. Despre aceeaşi iarnă grea cu „zăpezi pînă la brîu“ şi lungă din „vinerea mare pînă la sfîntul Gheorghe“ mărturiseşte şi Ion Neculce. Zăpezile mari n-au adus belşugul toamnei, întrucît oamenii au ieşit tîrziu la arat, apoi bruma din august a „stricat pîinile, mălaiele, păpuşoi“, a distrus viile, iar „scumpetea“ şi foametea au pus multe suflete la încercare.  

Fiecare iarnă grea pare să ia pe nepregătite pe oricine, oamenii se vaită, ca şi astăzi, că aşa zăpezi n-au mai văzut niciodată, că Dumnezeu s-a mîniat şi le-a trimis o „iarnă cumplită“. Pe margini de condici şi manuscrise, se regăsesc frecvent astfel de însemnări, culese de Ilie Corfus, ale unor evenimente considerate ca excepţionale pentru o liniaritate previzibilă. De pildă, la 12 februarie 1787, consulul austriac la Bucureşti nota: „În Ţara Românească, de 40 de ani n-a mai fost o iarnă lungă şi mai geroasă ca acum... Joi a sosit vestea că pe o cîmpie s-au găsit degeraţi doi ciobani, trei cîini şi 600 de oi“. Sau la 10 martie 1797, o însemnare a logofătului Manolache ne spune că „au dat vifor foarte iute cît au fost foarte, foarte omor multu de dobitoace în partea cîmpului. Iar la cîmpu au bătut crivăţul şi au omorît cai, boi de la pluguri unde i-au apucat peste cîmpu, şi oameni, şi ciobani, şi herghelegii... apucîndu-se prin sat, au murit şi ei degeraţi. Care vifor ca acela nu s-au mai pomenit“.  Cît despre deszăpezire... Fiecare cum poate şi scapă cine poate. Abia cu instalarea ruşilor în Principate, după Tratatul de la Adrianopol (1829), se încearcă o oarecare curăţire a oraşelor capitale... rezistenţa populaţiei este cît se poate de firească... trece cu vederea peste circularele ocupantului prin care i se cere să-şi cureţe zăpada din faţa porţilor. Dar asta pînă cînd marele Rus, venit să „civilizeze“ ceea ce n-a putut face la el acasă, scoate din tolbă ameninţarea cea mai cruntă: „Domnule meu, eu v-am poruncit de două ori, prin cazacii mei, să puneţi să se spargă gheaţa din faţa porţii voastre, pentru ca murdăria să nu se prindă mai tare de ea. Acum vă poruncesc eu în persoană pentru a treia şi ultima oară. Dacă la întoarcerea mea ordinul meu nu este încă îndeplinit, pun pe cazacii mei să vă dea jos pantalonii şi să vă aşeze în mijlocul murdăriei“. Cam aşa sună ordinele comandanţilor ruşi ce-şi propuseseră să asaneze mizeria eternă de pe uliţele Bucureştilor; ordinul de faţă, însoţit de ameninţare, se adresează unui negustor, stăpîn al unui „palat“ la uliţa mare, care mizase, după cum ne spune naratorul acestei poveşti, caretaşul Döbel, pe indiferenţa noilor autorităţi. Se înşelase, căci, cel puţin într-o primă fază a ocupaţiei ruseşti, comandantul, însoţit de patru cazaci, „mergea călare pe străzi şi pătrundea chiar şi în casele şi grădinile boierilor pentru a se convinge de curăţenia lor. Şi vai de locuitorul care nu se conforma ordinelor sale; cizmele potcovite ale cazacilor ştiau pe loc să-i facă mîinile agere“. Nu scria oare la gazetă, în anul 1857, că doar presiunea din afară ne-ar mai putea salva? „...în veci vom fi robii altora care, spre a ne scăpa de lenevire şi trîndăveală, vor întinde gîrbaciul şi bicele pe spinarele noastre ca să ne facă să muncim şi să ne facem oameni...“ 
Cît despre sate... Ele rămîn pe mai departe izolate de restul lumii cîteva luni bune în fiecare an. O obişnuinţă a vremurilor, pentru care cei mai mulţi îşi umplu cămările cu fasole şi mălai, cu curechi şi usturoi, cu lemne de foc... de prin gardurile făcute vara, de prin pădurile din apropiere... de unde înfometaţi vor apărea lupii... 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.